“Ziua de 20 iunie 2021 a sosit în culorile vieții și trecerii în nemurire, alb și roșu, iar cerul Sfintei Sărbători a Rusaliilor și-a închinat seninul infinit frunzelor de nuc. Timpul freamătă de necuprindere și chemare peste drumurile și ulițele satului argeșean care așteaptă tăcute strigătul călușarilor de la Hârsești.
Identitatea culturală a satului reprezintă sursa nesecată de patrimoniu cultural material și imaterial a cărui sevă vine cu nesaț din obicei, credință și simboluri păstrate, conservate și împărtășite în comunitate de oameni inimoși, creativi și iubitori de valori tradiționale, șlefuitori de nestemate într-un spațiu în care sufletul respiră și caută neobosit rădăcina frunzelor de nuc. Mireasma aceasta unică și vremelnică printre cireșe sau maci se strecoară tainic către simțurile noastre. Dorul, dragostea de oamenii acelor locuri, neobosiți în promovarea tradițiilor satului, tinerețea lor spirituală, energia creativă m-au legat iremediabil de Hârseștii de la Argeș.
Acolo unde timpul dospește în aluatul apartenenței la țarină, mi-a venit în minte ceea ce muzicologul Viorel Cozma spunea într-un interviu al senectuții sale, la 88 de ani: „Trăim azi într-un mediu semicultural şi parvenit, impulsiv şi brutal. Suntem departe, foarte departe de ce am fost cândva. Iar eu nu pot să fiu decât frustrat şi trist. Mă simt exponentul unei lumi în destrămare. Dar am credinţa fermă că ceva se va schimba într-o zi, că vom ajunge la o societate cu respect pentru valoare, prin care să construim altă Românie, la nivel spiritual. Asta e ceea ce ne lipseşte la momentul actual”.
Sentimentul pe care l-am trăit alături de călușarii de la Hârsești și toți cei care însămânțează cu fermă credință dragostea pentru tradiții și obiceuri a fost că nu ne pierdem speranța unei societăți cu respect pentru valoare.
Tăcerea locului în dimineața de Rusalii era străbătută de mașini în trecere sau căruțe cu coviltir venite de nicăieri și duse cine știe pe unde, în jumătatea acestui secol în care omenirea a ajuns pe Marte.
În fața magazinului sătesc, la o masă, un băiat la vreo 13 ani, în costum tradițional, aștepta liniștit pe un scaun. L-am privit minute în șir și credeam că, dintr-o clipă în alta, va scoate un telefon mobil să-și umple timpul. Dar, ce să vezi…nu, nu s-a întâmplat. Privea în zarea drumului, calm și adunat ca într-un fel de limpezire a gândurilor. A tresărit la auzul acordurilor muzicale ale unui acordeon. Și nu veneau singure ci cu alți călușari ai satului, cu chipuri brăzdate de soare și vânt, cu mâini mari și aspre la vedere, îmbrăcați în costumele lor de un alb imaculat pe care erau țesute flori de câmp, căci erau în Argeșul de la câmpie. Din acordeonul îmbătrânit se auzeau acorduri ce tresăreau clipa și, privindu-l pe instrumentist, mi-am amintit de Fărămiță Lambru, care o însoțea pe Maria Tănase, care îi spunea, când urca în mașină: “dă-te, mă, mai încolo că ai acordeonul spart și-mi faci curent”.
Încet, încet grupul de călușari s-a reunit de la cel mai mic, până la cel mai mare și avea să pornească spre cimitirul din sat unde își odihnea veșnicia, de un an, Nicolae Filip, cel ce le-a fost vătaf. I-am însoțit pios, nu înainte de a afla de la profesoara de limba română, Loredana Costache, director al Centrului Cultural Hârsești, întoarsă în satul natal, cum a strâns cufere de prin case vechi, veșminte și furci de întors fânul, abac și război de țesut ca să le ridice la rang expozițional pentru cei care vor să afle și să ducă mai departe istoria locului. Nu știa cum se va numi așezământul care va găzdui acest patrimoniu dar mi-a mers la suflet când a spus: “Mă întreba primaru’Molo, ce faci cu lăzile alea și râdea că eu trageam de cufere peste drum că le-am strâns de peste tot, de aici. Oi vedea eu, ne facem zestre! Dar hai să ne luam satul înapoi”. Modestia și dăruirea doamnei profesor Costache și a întâiului gospodar al satului, susținerea după propriile posibilități și resurse personale a activității de conservare și promovare a patrimoniului local sunt o bogăție culturală necuantificabilă, dar și motivul unei tristeți. Și iar îl evoc pe inegalabilul Viorel Cozma: “ne-am pierdut simțul estetic și dorința de a trăi frumos. Am pierdut respectul pentru oamenii valoroși care au realizat ceva pentru omenire”.
Am pornit spre cimitirul satului cu o emoție greu de stăpânit pentru că aveam sentimentul unei întoarceri incomensurabile în timp, aveam percepția unei trăiri străvechi, dacice, acolo unde moartea era doar o trecere într-o altă dimensiune a călătoriei ființei umane înălțate la măsura creației, decăzută și salvată de credința în Dumnezeu. Oamenii acestui loc, ca tot românul de la sat, clădesc o legătură cu nemurirea sufletului intangibilă, dar profund trăibilă.
Călușarii s-au oprit, tăcuți, la intrarea în cimir și, preț de câteva secunde, liniștea a fost apăsătoare ca un blestem și eliberatoare ca o rugăciune. Unde este nea Nicolae? A rupt brusc tăcerea, unul dintre ei. Iar nepotul lui Nicolae Filip, călușar remarcabil și instructor de joc, a răspuns, cu fruntea sus, dintre ei: acolo, în față, unde se jelește. Și au pornit spre altarul trupului vătafului lor trecut la cele veșnice. Clopoțeii de la picioare se auzeau ca un îndemn, au înconjurat locul de veci, au ridicat bâtele și le-au unit spre cer deasupra mormântului: i-auzi, i-auzi, helășa șa șa șa’… haide! Și au jucat, apoi s-au oprit, și-au plecat frunțile, și-au unit iar bâtele în cerc și au pornit hora mare…căci la Hârseștii de Argeș, călușarii se unesc precum românul năpăstuit, trudit și demn, în hora mare să-și plângă și să-și bucure veșnicia care s-a născut la sat.
Nu sunt cuvinte pentru astfel de momente. Dar e suficient să o vezi pe Elena Iagăr, directoarea Școlii Populare de Artă Pitești, prezentă acolo, trup și suflet, ca de obicei, cu dăruire, printre ei ca să filmeze și să imortalizeze momentul pentru a-l introduce în tezaurul de patrimoniu naționa, căci în acest an România aniversează 65 de ani de la aderarea la Patrimoniul UNESCO. “Eu cu asta mă hrănesc și rezist” îmi spunea Elena, în fugă, ca să fie în mijlocul momentelor unice și inegalabile ce merită văzute, trăite și simțite la ele acasă, mai ales. S-a plâns, s-au plecat frunțile, s-a râs căci acesta este spiritul nostru care a născut nemurirea umanității românești apoi s-au împărțit ulcele din pământ cu un strop de vin, gogoși și păsat (o poveste culinară făcută neapărat din mălai românesc, de mâinile fetelor harnice de la Școala Populară de Arte Pitești, din porumb de la Hârsești de Argeș, ca să aibă gust, în curtea bisericii de la Bradu, tot din Argeș, în ceaune mari, amestecat vârtos chiar și de primar).
De acolo, călușarii au pornit prin sat să joace în gospodăriile oamenilor harnici, acolo unde porțile sunt deschise și sunt primiți. Am lăsat în urmă frunzele de nuc presărate pe morminte și i-am urmat pe ulițele satului pășind printre aceleași frunze de nuc verzi simțind cum pulsează viața spre nemurire. Și au jucat până seara și vor juca o săptămână, până duminica următoare când călușul se “sparge” la casa celui mai gospodar din sat. Mutul a rămas deoparte cu masca lui, nu are voie să joace la morminte și recunoaște cu pioșenie profundă această realitate. În schimb, plecat prin sat, se schimonosește prin curțile oamenilor ca să alunge spiritele rele și își invocă propria mască, râzând, în treacăt, sărind peste cioburile de lut sparte de bâta unui călușar și pomenind numele unora aflați vremelnic la putere, dar doar în treacăt, așa ca să nu uite conducătorii că patria este poporul.
Gesturile și dansurile călușarilor de la Hârsești sunt unice prin complexitatea lor și remarcabile pentru că sunt executate spre perfecțiune. Rostul Călușului, semnificațiile care, la ele acasă, au și un umor aparte și chiar înspăimântător, pe alocuri, sunt fabuloase pentru bogăția spirituală patrimonială.
Este un dans al fertilității și de alungare a spiritelor rele cu mănunchiul de usturoi în mijlocul cercului de joc, este o societate “inițiatică” a tinerilor adolescenți viitori bărbați aflați sub comanda unui șef care rămâne secret, pentru ceilalți, sub pedeapsa cu moartea. Simbol al păzirii fertilității și autorității masculine dar și protecția asupra fetelor tinere și femeilor nemăritate, săritul peste bățul ținut în mâini sau pus jos este capacitatea călușarului de a trece chiar și în lumea cealaltă, un fel de sărit al pragului vieții și al morții. Toate dau aerul unui dans magic tradițional românesc care fac din Hârseștiul Argeșului un loc cu har și trăire. Nu am văzut jurământul care se face în secret și așa și trebuie să rămână căci libertatea ființei românești se vede în beţele încrucișate pe pieptul călușarilor de la Hârsești, în semnul crucii Sfântului Andrei. Dar, veniți la Hârseștii de la Argeș unde călușarii jură să joace cu credință.
Ca să ai cultură trebuie să ai bunăstare spunea George Enescu, neobosit în periplul său prin douăzeci și cinci de orașe și orășele de provincie, ca să cânte Bach. I se spunea că efortul său este degeaba căci oamenii simpli nu înțeleg o muzică atât de profundă. Enescu răspundea: “Nu-i nimic că nu pricepe Bach, să-l ia ca pe un medicament”.
În ziua Sfintelor Rusalii, când călușarii de la Hârsești păzesc și joacă țarina pe care se coboară Sfântul Duh, am curajul să-l parafrazez pe Enescu și să întorc filozofia lui simplă și dreaptă îndemându-vă să veniți acolo unde se joacă Sfântul Căluș românesc ca să vă tămăduiți și să înțelegeți cum se înalță cultura la nivelul Rapsodiei Române și să aducem mulțumire călușarilor lui Nicolae Filip de la Hârsești, căci în fiecare sărbătoare a Rusaliilor de la 1935 încoace, au determinarea de a sădi, înflori și conserva noblețea spirituală în fiecare dintre noi.
Și nu uitați să luați câte un fir de usturoi din colbul jucat în cercul călușarilor ca să alungați spiritele rele din capul țărinei românești, o țară ce pare nu mai are nimic de revendicat. Și totuși…acești tineri de la Hârsești, călușari care au uimit Nisa, au forța și chemarea de a reconstrui conștiința patriotică, bunăstarea care să ne permită accesul la cultură. Iar acuma’ helășa’ i-auzi, i-auzi!!!”
(autor- Dr Mihaela Stănciulescu)
în foto Dr. Mihaela Stănciulescu, arhivă personală
AICI: SPLENDOAREA CĂLUŞULUI ÎN ARGEŞ
