PIEDICI ȘI PUNȚI ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE- Dr. Mihaela Stănciulescu

La începutul acestui an, satul Mârghia din comuna Lunca Corbului, județul Argeș, a marcat împlinirea a 375 de ani de atestare documentară. A fost ocazia pentru Asociația civică “ProMârghia” să organizeze un eveniment dedicat aniversării istorice. Am fost onorată să particip și a fost prilejul să vizionez un film de câteva minute despre călușarii locului, realizat în anul 1968, adică trei decenii după ce înaintașii lor au uimit și cucerit Europa cu acest joc.

Personajul principal al filmului realizat în studiourile “Alexandru Sahia” era un vătaf renumit al vremii, Achim Paraschiv. M-au fascinat acele imagini, părea că m-a învăluit o boare arzătoare de dorință să aflu cât mai multe despre povestea “Tigrilor din Carpați”. I-am întrebat pe organizatori și pe reprezentanții autorității locale, prezenți la evenimentul din luna ianuarie a.c., dacă s-au gândit să reînvie această tradiție printre mârghieni, să descopere urmele călușului local, să caute prin spațiu și timp povești ale foștilor călușari care au cucerit inima Europei antebelice. Mi se părea că am atins un apus pierdut în neantul unei uitări răsfirate prin urme încă neșterse ce abia așteptau să tresară de sub lespedea așteptării.

M-a năpădit refuzul resemnării în fața unei lumi ce pare că se destramă cu fiecare zi. Mi s-a făcut sete de dorința să trăim frumos într-o societate cu respect pentru valoare și cu puternice vibrații spirituale, să regăsim simțul estetic și oamenii valoroși, neobosiți în a sădi cultură și a înălța conștiințe. Mi s-a făcut un dor copleșitor de Constantin Brăiloiu și Hary Brauner, aș fi vrut să le simt urmele pașilor umblați prin Pădureții de Argeș ca să aleagă dintre tinerii satului anului 1935 pe călușarii care aveau să fie admirați de Mircea Eliade, la București.

Acei călușari uluitori care i-au jucat lui Constantin Brâncuși la Paris ca să-i culeagă lacrimi de emoție, acei tineri călușari cărora Nicolae Titulescu le-a mulțumit personal pentru că, la vremea primei jumătăți de secol XX, când abia mijeau zorii celui de-al doilea război mondial, au răspândit uimire pe străzile Londrei și au transformat numele României de la Argeș în renume.

I-am ascultat pe cei care au vorbit la acel eveniment, profesorul Constantin Dulcan, distinsa doamnă doctor Filofteia Pally, inimosul și neobositul fondator al Asociației, colonelul Nicolae Jianu, și mi-am urmat rațiunea, spunând: noi, oamenii, ne aflăm adesea în căutarea sensului pierdut cu mintea de dincolo, ca să nu ne cufundăm în somnul rațiunii și să păstrăm inteligența materiei în creierul și mintea universului, așa încât să putem rosti cuvinte alese. Auditoriul m-a privit un pic surprins, apoi a înțeles că am așezat într-un “joc” de cuvinte titlurile cărților profesorului Dulcan așa că, după ce le-am captat, astfel, atenția le-am propus să dăm călușului alt sens, să cerem iertare strămoșilor lui, să-l dezambalăm de semnificațiile emblematice, să-l întoarcem de la export și consum artistic ca să-l aducem la matca genuină a spiritualității românești. Iar primul pas îndrăzneț ar fi să organizăm, în Casa Mârghienilor, un simpozion cu caracter național la care să participe câțiva specialiști din mediul academic astfel încât să deschidem dezbaterile pentru redarea călușului vetrei satului, purificat și renăscut din cenușa faimei fără conținut.

Astfel, s-a creat parteneriatul dintre Școala Populară de Arte și Meserii Pitești și Asociația civică “Pro-Mârghia” care a dat viață primului simpozion științific cu caracter național “Călușul – tradiție în contemporaneitate”. Ideile s-au unit, buna credință a dat roade, dăruirea a cucerit vinerea premergătoare Rusaliilor care nu pot veni în România de la Argeș fără călușari.

Anul trecut scriam că ”oamenilor aceștia care ne umplu cu speranță sărbătoarea Rusaliilor le datorăm mai mult decât putem spune căci din puținul pe care îl primesc pentru promovarea spiritualității și tradiției din România de la Argeș știu să valorizeze corola de lumini a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității – UNESCO, cu acest dans ritual bărbătesc unic”. Anul acesta, câteva conștiințe limpezi care înțeleg, zi de zi, că îndepărtarea de genuin înseamnă deprivarea ireversibilă de trecut au acceptat să se reunească pentru a preveni deconstrucția identitară. Este un fenomen periculos, o piedică în calea propriilor regăsiri, a unei regenerări naționale, este o piedică în coeziunea socială în care trebuie să ne asociem fără orgolii sau ambiții, să coagulăm sentimente, fermitate, consecvență.

Ne aflăm în fața unei mize a reconstrucției identitare spre doi opuși inseparabili – cultură și civilizație, ca să-l citez pe academicianul Mircea Malița. În discursul său de recepție la Academia Română acesta spunea: cultura cuprinde „dezvoltarea domoală şi unitară a tuturor formelor de viaţă, care îi sunt proprii”; ele îi sunt proprii, nu se pot împrumuta. E domeniul limbii, literaturii muzicii, tradiţiei „ce se adună în curgerea veacurilor”.

În acest context spațio-temporal, înțelegem cât de firesc a fost pentru țăranul român să fie creator și constructor al punții către omogenitate în arta populară care este și trebuie să rămână – sacralitatea. Spiritul vieții din ritualul devenit tradiție, motivul care dă sens profanului în simbolistica apotropaică pe care o regăsim în conexiunile dintre lumea văzută și nevăzută, adică între cele cinci simțuri și pragul dintre cele două lumi. Pe fond, călușul este, dacă vreți, esența mixului dintre sacru și profan ce riscă să-și piardă profunda savoare prin desacralizarea propriului spațiu de exprimare.

Nume sonore, consacrate și respectate au confirmat la acest simpozion faptul că pentru noi și rădăcinile noastre, Călușul trebuie să revină în matca lui, un ritual complex ale cărui valențe se regăsesc în fertilitate și vindecare, care își aduce propria contribuție în mișcări măiestre care se petrec sub atenta coordonare a vătafului cunoscut ca fiind cel mai bun jucător, cel mai iute de picior, posesorul unor calități sporite care derivă din virtuțile morale și de caracter ale unui bărbat care cunoaște și stăpânește tainele Călușului. Este ales și recunoscut de ceată, devine aproape sacru, este respectat și temut, trebuie să știe descântece, farmece, vrăji pe care nu le poate dezvălui decât viitorului vătaf pentru că, pur și simplu, ele produc efecte miraculoase, prin puterea credinței.

Iată câteva extrase din intervențiile distinşilor invitați:

Prof. dr. Constantin Dulcan: “Călușul îl găsim în toate satele de pe Valea Cotmenei, Pădureți erau aproape de Lunca, Mârghia, Bărăști, Colonești, Stolnici, dar și alte zone, călușul a fost menționat și de Dimitrie Cantemir, a fost chiar și un sătean, Stancu Constantin, care s-a ocupat de această coregrafie, să spunem. Dintre toate formele de manifestare a călușului, acesta, care ne înconjoară pe noi, a fost cel mai autentic. Dovada este premiul pe care l-au primit, în anul 1935, călușarii din Pădureți la Londra. Acel helăișa a uimit pe toată lumea iar Hary Brauner, marele nostru folclorist, spunea niciodată cineva nu și-ar fi amintit, atunci, de România dacă nu scriau ziarele londoneze despre Pădureți. O jurnalistă era extrem de entuziasmată de mărgelele de la borurile pălăriilor călușarilor și voia să le studieze. A fost un succes extraordinar adus de niște oameni simpli, poate analfabeți la vremea lor, pentru că școala nu era obligatorie, cu toate astea, ei erau formidabili. Ce moștenim noi? Un amestesc indubidabil care pleacă de la Colesalis, care era templul lui Marte, zeul războiului și unde se păstrau instrumentele de război. Paznicii erau numiți colesalis deci, prin rotacit, ajungem la ideea de călușari”.

Prof.univ.dr. Silvestru Petac, specialist în etnocoreologie de la Universitatea Babes Bolyai din Cluj Napoca și membru în Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial: “În cazul călușului este o expresie, atât a energiei mentale cât și a energiei corporale. Asta se vede pe cele două paliere de manifestare pe care călușul le are și anume, palierul mental care acționează atunci când e vorba de vindecare, rostul adânc al călușului aici aduce, la vindecările unor boli culturale, să le numim așa. Celălalt palier, și anume exprimarea energiei în trup, aici discutăm de forma călușului. În zona în care ne aflăm, pe Valea Cotmenei, o zonă compactă din punct de vedere stilistic, avem de-a face cu o întâlnire benefică dintre două nuclee stilistice din punct de vedere coreologic. Văd o întâlnire dintre formele pe care le avem pe Valea Dunării, respectiv călușul oltenesc, exclusiv cel din Dolj care are cu totul altă structură prin forma de manifestare în dans, și ceea ce se întâmplă cu dansul mai în sus de noi, unde nu mai este atât de prezent ritualul călușului, dar sunt prezente forme foarte interesante de dansuri de brâu”.

Dr. Cristian Mușa, cercetător științific, etnocoreolog în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române: “Este esențial să conștientizăm faptul că am avut un ritual foarte important. Pentru asta, le explic studenților de la etnologie că trebuie să începem de la caracteristicile folclorului. Încerc să le explic ce este și ce nu este folclorul. În acest caz urmărim caracteristicile unei creații – este tradițional, este colectiv, este oral, este sincretic. Dacă vorbim despre jocul tradițional în sine, îmi permit să spun că este una dintre cele mai sincretice creații țărănești pentru că adună laolaltă cele mai multe limbaje artistice – literar, muzical, coregrafic, gestică, mimică, recuzită, tot ce ne dorim noi. Călușul este cel mai sincretic ritual care îmbracă și adună laolaltă atât de multe funcții ale jocului tradițional. Când vedem un joc nu trebuie să ne raportăm numai la mișcare, trebuie să vedem contextul, să vedem funcția, să vedem performerii”.

Ne-au vorbit despre vibrația mișcării și importanța continuității ritualului călușului, regizorul Cornel Gheorghiță, stabilit în Franța și venit la Mârghia ca să proiecteze, în premieră națională, filmul documentar Dansul Soarelui. Aflat în spatele camerei de filmat într-un lung metraj documentaristic, premiat la mai multe festivaluri de film consacrate din Canada, Franța sau SUA, ne-a lăsat pe fiecare dintre noi să ne exprimăm propriile puncte de vedere față de un act artistic care a generat polemici, umori, mirări și aprecieri, în egală măsură, într-un context general al schimbului de impresii liber și constructiv, așa cum îi șade bine artistului creator de opinii. Lavinia Coandă ne-a purtat cu delicatețe și convingere prin povestea fetei care a jucat în căluș mai bine de zece ani iar Bogdan Cosmin Panțiru ne-a bucurat sufletele cu frumusețea imuabilă a costumului călușarului cu valențe spirituale și ne-a adus în realitatea hainelor de serie destinate călușarilor.

Inedită și binevenită a fost prezența vătafilor din județul Argeș, cei care știu, înțeleg și se confruntă direct cu provocările și neajunsurile care afectează călușul ca reprezentare ritualică. Valeriu Ciurea sau Cristinel Velea au amintit despre lipsa lăutarilor din fenomenul Călușului, uniformizarea jocului și a portului, desacralizarea călușului prin prezența femeii în ritual – subiect sensibil dar gestionabil, o realitate care nu are atributul unei marginalizări sau discriminări ci, dimpotrivă, o punere în centrul atenției a protecției feminității, fertilității și maternității în spiritul unui echilibru firesc și natural.

Prezența lui Petre Masală, tezaur uman viu, a fost un privilegiu pentru toți participanții pentru că a fost decanul călușarilor care au jucat demonstrativ astfel încât să înțelegem care sunt caracteristicile și specificul jocului provenit din satele și comunele argeșene unde îl întâlnim din timpuri străvechi. Iar opincile au scos scântei în acompaniamentul viorii maestrului dr. Cătălin Iancu și al acordeonului virtuos a lui Petrișor Mihalcea.

Putem spune că simpozionul a deschis fereastra către resacralizarea călușului la Argeș pentru că a identificat și câteva soluții. Iar pentru a le putea analiza, cântări și pune în practică, specialiștii și cercetătorii se vor mai întâlni în noi dezbateri. Simpozionul a produs ca noutate absolută o nouă formă de evaluare a întrecerii călușarilor care s-a pus în practică încă de a doua zi. Decizia a surprins prin crearea unui cadru democratic de apreciere care va genera valențe de exprimare și validare a valorii de necontestat.

Simpozionul Călușul – tradiție în contemporaneitate și-a primit acreditarea prin ceea ce a declarat un alt invitat de onoare, prof. univ. dr. habil. Gabriela Nedelcu Păsărin, președintele Comisiei Naționale pentru Salvardarea Patrimoniului Cultural Imaterial: „Ca o noutate care ne-a bucurat enorm pe noi, cei din Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial şi membrii din comisia de monitorizare a căluşului, acest festival a fost prefaţat de un simpozion cu impact naţional în care specialiştii şi-au spus opiniile referitoare la viabilitatea acestui ritual şi mai ales la cum este conservat astăzi în vatra satului. Ceea ce se întâmplă acum este spre toată lauda dumneavoastră (…)”.

Și astfel, oameni de suflet, inimoși și care iubesc necondiționat tradiția, care muncesc și performează în condiții financiare tot mai vitrege, au găsit de cuviință să dea viață unei idei care a inspirat și titlul unui eveniment științific cu impact național menit să îndepărteze piedici și să pună punți între tradiție și modernitate.

A urmat duminica Rusaliilor când am pășit din nou printre frunze de nuc, pe urmele călușarilor din Hârsești, Bârla și Stolnici ca să respirăm împreună ploaia ce va să ne spele neputința și să ne revigoreze renașterea.

Despre cum au împărțit genuinul Călușului printre consăteni…în curând într-o expoziție viitoare de fotografie și puncte de vedere – Lumina umbrei și umbra luminii.

Autor- Dr. Mihaela Stănciulescu

sursă foto- arhiva personală Dr. Mihaela Stănciulescu