După accidentul aviatic de la Milano din 3 octombrie, în care şi-au pierdut viaţa opt oameni, printre care şi cel mai bogat român, Dan Petrescu, cu soţia- Regina şi fiul- Dănuţ, de undeva de lângă Londra, un tânăr posta pe Facebook mai multe fotografii, de unde răzbate o poveste de viaţă nespusă până acum. Bobby Paris, pe numele său real Csaba Demeter, a fost un copil orfan din Miercurea Ciuc, dar a trăit la Casa de Copii din Poiana Soarelui, Braşov (n.r. actual Centrul de Plasament Dumbrava Minunată Braşov). Datorită surorii lui Ion Ţiriac, Rodica, o femeie care s-a dedicat îngrijirii copiilor fără părinţi, Csaba a ajuns să-şi petrească vacanţele în casa prietenului familiei Ţiriac, Dan Petrescu. Povestea băiatului orfan, acum un bărbat de aceeaşi vârstă ca şi prietenul lui din copilărie, Dan Ştefan Petrescu, este una tulburătoare. Stabilit în Anglia de mai mulţi ani, Csaba ne-a împărtăşit din copilăria lui fericită, trăită alături de familia Petrescu. Fotografiile spun mai mult decât cuvinte: un copil orfan, împreună cu un alt copil de la Casa de Copii din Braşov, alături de copilul Dan Ştefan Petrescu, şi părinţii lui- Dan şi Regina- în tinereţe, la Monaco.
Povestea lui Csaba Demeter (Bobby Paris):
„Totul începe când eram un prichindel nevinovat şi neajutorat. Am avut şansa să cunosc oameni importanți pentru viaţa mea încă de mic…Am avut șansa sa fiu transferat de la Leagănul de copii din Miercurea Ciuc, la Orfelinatul din Brașov, la Poiana Soarelui. Acolo am avut cei mai frumoşi ani din viaţa mea… totul în viaţa asta se întâmplă cu un scop. De mic eram talentat şi de asta am atras mulţi oameni în viaţa mea… eram şi năzdrăvan şi talentat...Am avut norocul să fiu luat de la Leagănul de Copii din Miercurea Ciuc de către nimeni alta decât sora domnului Ţiriac, domnişoara Rodica, o femeie care şi-a dedicat viaţa şi tinereţea nouă. Totul a plecat de la aceşti oameni minunaţi care nu aşteptau nimic în schimb. Care şi-au pus sufletul pe tavă pentru noi, copiii. Puţini ştiu ce au fost ei cu adevărat pentru noi…Din afară, este uşor să vorbești, însă eu am fost în povestea lor, în trăiri şi în magia pe care mulţi o visează. În acea vreme făceam multe activităţi. Recitam poezii, cântam, cântam la pian, jucam tenis. Aşa s-a întâmplat să intru la inima domnişoarei Rodica Ţiriac. Am avut privilegiul să văd multe în viaţă datorită ei. Eram în cumpănă şi nu știau unde să mă îndrept. Eram bun la pian, însă leneş. De la orele de pian, fugeam în parc. Ştiau unde să mă găsească. Mă dădeam în leagăn.
Pe lângă asta, jucam tenis şi eram talentat. Aveam şi un antrenor bun, pe nume Sorin. Era super friendly şi deschis cu noi. Aşa, domnişoara Rodica a decis să merg la Monaco să dau nişte teste la pian si la tenis. Este perioada în care familia Petrescu a apărut în viaţa mea.
Era vara anului 1999, aveam 11 ani. Am avut primul zbor al meu cu avionul. Eu nu ştiam unde merg. Era o surpriză. Cu mine, mai era o colegă de la orfelinat, Larisa. Parcă şi acum, când închid ochii, ştiu fiecare secvenţă, fiecare trăire, chiar şi după 20 de ani. La Monaco am cunoscut Familia Petrescu. Am intrat în locuinţa lor. Aveam pregătit totul. Haine, prosoape şi cadouri de welcome! Eram super entuziasmaţi. Îmi aduc aminte că Dănuţ a venit si m-a îmbrățișat fără nicio reţinere, ca si cum ne-am fi ştiut de-o viaţă.
Regina Petrescu, cu vocea ei caldă şi superbă, ne-a invitat la masă. De aici începea toată povestea mea frumoasă. Domnul Dan Petrescu era la fel ca doamna Regina. Foarte primitor. Ne-a spus că abia aşteaptă să meargă la concert la simfonie cu noi. Am avut vacanţa vieţii mele. Mă trezeam de dimineață pe melodia “In the morning” de la Eduard Grieg. O melodie al cărei nume nu îl ştiam. Doar acum 6-7 ani am descoperit-o. Îmi aducea aminte de toată familia Petrescu.
Când ne trezeam, aveam un breakfast super delicios. Apoi mergeam la tenis. În viața mea nu am văzut atât de multe terenuri de tenis. Din ce mi-au spus ei erau acolo, la Monaco, vreo 100 de terenuri de tenis. Ne antrenam, aveam meciuri. Apoi mergeam la piscină şi ne relaxam. Doamna Regina ne supraveghea pe mine, pe Larisa şi pe fiul lor, Dănuţ.
Când ajungeam acasă, făceam rapid un duş, mâncam şi fugeam la plajă, partea noastră preferată. Înotam atât de mult. Erau trambuline în depărtare. Îmi aduc aminte şi acum cum domnișoara Rodica mi-a spus un secret despre trambulinele acelea.
Să înot sub placa aceea, pentru că o să descopăr altă lume. Era soarele care reflecta în apa foarte curată şi se vedeau algele. Eram fascinat.
Dupa sesiunea de plajă, ajungeam acasă. Nu exista televizor pentru noi. Eram foarte ocupaţi să ne jucam. După o pauză mergeam să cântăm la pian cu o doamnă super drăguță. Doamna Toli parcă o chema. Am avut multe plimbări. Am fost la acvariu museum oceanographic Monaco. Eram atât de plimbaţi, iar familia Petrescu era foarte protectoare și atentă cu noi. A venit şi momentul să mergem înapoi acasă, la Brașov. Am plâns mult. Regina, Dănuţ, la fel. Ne ataşasem foarte mult, însă nu era un goodbye. Tocmai de acolo, de la Monaco, începuse povestea asta superbă cu nişte oameni puri şi sinceri. Îmi aduc aminte cu drag că, de fiecare Crăciun, familia Petrescu venea să mă vadă şi să ne vadă la Casa de Copii de la Braşov. Noi aveam serbări de Crăciun. Recitam şi eu poezii. Îmi aduc aminte ca erau foarte mândri. Puteai să le citeşti pe chip asta.
Au fost unii dintre mentorii mei. Ei fac parte din viața mea si ceea ce sunt azi sunt şi datorită lor. Eu nu am fost uşă de biserică. La un moment dat mă mai suna Regina, că era supărată pe mine. Intram în pământ, pentru că îmi zicea că domnişoara Rodica este tristă că sunt năzdrăvan.
Îmi amintesc o conversaţie cu domnul Dan Petrescu. M-a luat de-o parte şi mi-a spus că dacă vreau să devin cineva în viaţă trebuie să muncesc mult şi să respect regulile. Eram trist că îi supărasem. Însă de fiecare dată, erau înţelegători. Mergeam în vacanțe de vară, în excursii pe munte.
Vorbeau mult cu mine şi îşi doreau să devin cineva în viaţa asta şi să conştientizez cât suflet puneau ei în noi. Aceşti oameni erau îngeri pentru mine. Chiar îmi doream să nu îi dezamăgesc.
Mă consider un mare norocos pentru tot ceea ce am avut alături de ei. Am o moştenire de la ei: toate opiniile lor şi toate trăirile acestea nu mor niciodată. Lumea vorbeşte „oamenii ăia cu bani” şi este dureros. Pentru că aceşti oameni şi-au dedicat din timpul lor liber, din viaţa lor de zi cu zi, mie, unor oameni ca mine. Cu doamna Regina vorbisem să vină la mine în Londra cu Dănuţ. Aveam planuri să ne revedem şi să depănăm amintiri. Vă spun cu mâna pe inimă. Oameni ca aceştia se nasc o dată la 1000 de ani.
Când am aflat vestea, negarea a fost realitatea mea. Este greu să pierzi pe cineva atât de influent în viaţa ta. Datorită lor, m-am modelat azi un om frumos şi mândru. Toţi prietenii lor pot spune la fel ca mine. Că ei nu au fost pământeni. Le port un respect uriaş. 
Amintirile, care nu sunt puţine, sunt de o valoare inestimabilă. Sunt mândru să fi făcut parte din viaţa lor şi ei să facă parte din viața mea!”
fotografii arhivă personală Csaba Demeter (Bobby Paris)
(Graţiela Bâzoi)
