Interlocutorul nostru este directorul Muzeului Judeţean Argeș, doctor în istorie, Cornel Popescu. Este o carte de istorie deschisă, este pasionat de FC Argeș, iar orașul său de suflet este Mioveniul. “Am învăţat de la părinţi că ce obţii prin muncă și corect este trainic. Și am mai învăţat să nu mă dau niciodată bătut”, ne spune Cornel Popescu la rubrica “Despre Viaţă”.
Domnule director Popescu Cornel, deși sunteţi originar din familie a orașului Mioveni, v-aţi născut la Pitești?
– M-am născut la Pitești, pentru că atunci, în august 1985, Maternitatea de la Spitalul Racoviţa a fost închisă. Fuseseră niște incidente.
Grave?
– Nu am verificat niciodată, dar din ce am înţeles, la începutul anului 1985 au decedat niște copii, a fost o anchetă. Ulterior însă, toată viaţa miam petrecut-o la Mioveni. Mioveniul a devenit, în 1989, orașul Colibași. Din 1996, s-a numit Mioveni. Practic, am evoluat odată cu orașul. Istoric, Uzina de Autoturisme și Institutul de Reactivi Nucleari Energetici erau construiţi pe vatra satului Mioveni, iar cartierul de blocuri a fost construit prin demolarea caselor din satul Mioveni.
Așadar, satul Mioveni, comuna Colibași, apoi orașul Colibași, apoi orașul Mioveni. Sunteţi o idee mai mare decât orașul.
– Da, cu patru ani mai mare.
Părinţii lucrau la Dacia?
– Da. Mama la secţia de Presaj, controlor CTC, tata tot CTC, la Montaj general Finisări. Și unchi, și mătuși, toată familia a lucrat la Automobile Dacia.
Când aţi avut ocazia să vizitaţi Uzina?
– Am avut posibilitatea să intru în Uzină când eram copil, în perioada în care era domnul Constantin Stroe, Dumnezeu să-l ierte! Cu doamna învăţătoare. Era o singură școală atunci, “Liviu Rebreanu”. Am prins clasele 1-4 la “Liviu Rebreanu” și 5-8 la “George Topârceanu”. Mergeam la Dacia să colindăm conducerea Uzinei, în preajma Crăciunului. Apoi, mai rămâneam cu părinţii o oră-două până terminau ei programul. Am văzut practic Uzina în anii 1990 și imediat după anul 2000, când au venit francezii de la Renault. Ulterior, pe bază de cerere, când i-am dus pe colegii de la Muzeu într-o vizită, pentru a vedea ce înseamnă producţie.
Presupun că știţi multe lucruri despre cum este compusă Dacia.
– Tata, ca să mai câștige un ban în plus, după program, repara. Atunci, Daciile se reparau în faţa blocului. Puţini se duceau la service. Și da, de mic copil, stăteam pe lângă el, și așa am învăţat toate piesele.
Puteţi repara o Dacia?
– N-am reparat, dar cunosc toate piesele și modul de funcţionare la cutie. Am ajutat mai târziu la dezechipări, echipări, oameni care voiau să vopsească mașina. Și toţi spuneau atunci: “Uite, domnule, o să-l faci inginer” (zâmbește). Ei bine, n-am ajuns inginer. Da, mașina este o pasiune, ca și fotbalul de altfel, dar mi-a plăcut istoria.
Cum aţi ajuns pasionat de istorie?
– În copilărie, era o emisiune – “Pro Patria”- la TVR. Avea două părţi. În prima parte era prezentată viaţa de militar. Evident, totul era într-o notă bună. Dar partea a doua era dedicată istoriei naţionale, a românilor. Și de aici dragostea de istorie. Dacă aţi sta de vorbă cu învăţătoarea mea, pe care o stimez și apreciez foarte mult, doamna Elena Năstase, o să afl aţi că s-a plâns la un moment dat părinţilor mei.
De ce?
– Întrebam tot felul de lucruri la ora dumneaei, care nu erau în programa școlară, iar doamna trebuia să se documenteze să aibă un plus de informaţie. Aveam mai multe date din emisiune și de aici curiozităţile.
Și v-aţi dedicat toate studiile istoriei?
– Am participat la olimpiadele de istorie și am terminat Colegiul “Brătianu”, Profilul “Istorie și Știinţe Sociale”. Doamna Cornelia Domnișoru, fostă directoare și profesoară de istorie, crease această clasă. Aveam opt ore de istorie pe săptămână, la care se mai adăugau și opţionale, printre care Istoria judeţului Argeș. În 15 iunie acum, se fac practic 20 de ani de când am terminat liceul. Sunt singurul din toată clasa care a urmat Facultatea de Istorie.
Unde aţi făcut-o?
– La Universitatea din Pitești. Am dat în același timp și la Academia de Poliţie. Deși nu ar fi trebuit să dau examen la Istorie.
Datorită rezultatelor de la olimpiade?
– Da. Eram olimpic la istorie și puteam intra fără examen. Dar l-am dat, am luat primul, nu contează, am intrat. Nu am intrat însă la Academia de Poliţie.
Care a fost rezultatul la Poliţie?
– La Sport, am trecut toate probele, mai puţin pe ultima. Rezistenţa. Era vară, era foarte cald. Nu m-am încadrat în cele 6 secunde. Să știţi că eram foarte slab atunci (zâmbește)
Ce profesori aţi avut la Istorie, la Pitești?
– Am avut profesori extraordinari în Facultate. Cu domnul Ștefan Trâmbaciu, care a fost directorul Muzeului Municipal Câmpulung vreme de 40 de ani și care era șef de catedră, am făcut istorie medievală. Cu domnul Gheorghe Nicolescu – Dumnezeu să-l ierte! – fostul comandant al Arhivelor Militare Pitești vreo 30 de ani – am făcut istoria contemporană. Cu doamna Ana Maria Georgescu, de la Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară am făcut istoria modernă, apoi l-am mai avut pe domnul Liviu Petculescu- expertul numărul din România pe epocă și armată romană. La preistorie și istorie antică românească- pe domnul profesor Stângă care era directorul Muzeului Regiunii Porţilor de Fier de la Turnu-Severin.
Vă interesa să intraţi în învăţământ?
– Nu voiam să activez în învăţământ. Ca să fii profesor, trebuie să faci modulul pedagogic. Eu nu am vrut să-l fac. Am zis că mie îmi plac muzeul, arhivele, cercetarea, nu mă duc profesor. Era și perioada în care sistemul de învăţământ începuse să se dilueze, nu mai era respect faţă de profesori. Dar am ajuns să fac acest modul, datorită doamnei Marilena Tănase, fosta președintă a Colegiului Psihologilor pe judeţ. Mi-a spus “Nu știi în viaţă când o să ai nevoie de el, măi copile!”. Și m-am înscris, l-am făcut. Atunci, în Argeș, în 2008, nu era niciun post de titular pentru profesor de istorie. Orele de istorie se reduseseră, iar asistenţii titulari trebuiau să-și facă normele. Și m-am dus la examenul de titularizare, asta pentru mine în primul rând, ca să mă testez după patru ani de facultate de Istorie. Și am luat 9, 65. Dar nu erau posturi. Unde să mă duc titular?
Și unde aţi predat?
– Mi-au dat repartiţie la Colegiul Tehnic “Dimitrie Dima” din Războieni. Aveam patru ore de istorie la profesională. Am predat ulterior ca suplinitor la Mioveni la Grupul Școlar și la “Iulia Zamfi rescu”. Apoi am dat examen la Universitate pentru preparator, apoi asistent, apoi lector pe istorie modernă și contemporană.
Care parte a istoriei vă pasionează?
– Istoria modernă și contemporană. M-am specializat pe acest domeniu și pe masterat și pe doctorat, de la cărţi la cercetare. Îmi place tot ce înseamnă perioada de la 1821, după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu și până astăzi, cu toate că în 2015 am devenit și arheolog debutant.
Când aţi intrat prima dată într-un muzeu?
– Eram elev. Apoi ca student când am avut un curs de muzeologie. Domnul Sevastian Tudor era director la Teatrul “Davila” și am făcut principii de restaurare conservare. Este perioada în care doamna Elena Rotaru era director adjunct și domnul Spiridon Cristocea director la Muzeul Judeţean. Ești obligat să faci practica de specialitate și la muzeu, și la arhivă și la bibliotecă și arheologie și pedagogie. Am predat atunci la Colegiul “Brătianu”.
Exact la Liceul pe care l-aţi absolvit.
– Da. Și am avut emoţii că am predat exact la clasa profilului la care învăţasem eu. Și chiar fosta mea profesoară de istorie, doamna Mihaela Olteanu, care era atunci director adjunct al Colegiului, pe care o salut și îi sunt recunoscător, mi-a fost tutore de practică.
Aţi petrecut clipe frumoase la Colegiul “Brătianu”?
– Am foarte multe amintiri. Au fost patru ani frumoși de liceu. Eram în clasă șase băieţi și 21 de fete. De exemplu, într-o iarnă, am scos colegele și le-am tăvălit prin zăpadă. Urât, eram copii, ne jucam. Apoi ele s-au răzbunat pe noi. La ora de sport, ne-au luat hainele din vestiar, că făceam sportul în sală, în pantaloni scurţi. După sport, aveam Religie și am fost nevoiţi să mergem la oră în pantaloni scurţi, în teniși, în tricouri. Nu mai aveam nimic, nici ghiozdane. S-a supărat profesorul de religie, care era și preot. Îmi amintesc apoi de un coleg care a spart tabla din greșeală. A început să plângă, îi era teamă că-l exmatriculează. Și, din colegialitate, pentru că eram toţi uniţi, ne-am dus într-o altă clasă, am desfăcut tabla bună de acolo și am înlocuit-o. Am pus tabla noastră spartă în loc. O altă amintire foarte frumoasă. Atunci, FC Argeș era în divizia A. Eu sunt microbist, iubesc FC Argeș. Erau atunci niște etape intermediare. Eram în clasa a 9-a, și, într-o miercuri, juca FC Argeș cu Universitatea Craiova. Un meci de miză, aspiram la cupe europene. Iar cei din liceu au cam început să plece să se ducă la stadion. Nu se chiulea nici să consumăm alcool, nici să stăm prin baruri sau, Doamne Ferește, să ne drogăm cum aud că se întâmplă acum în liceele din România. Chiulul generaţiei mele era un meci cu FC Argeș, o dată la nu știu cât timp, sau la un meci de baschet. Eu mai chiuleam să iau o carte de la bibliotecă, pentru că învăţam pentru Olimpiada de Istorie. Bun, și am zis să mergem și noi la meci. La Colegiul “Brătianu”, sus, în spate, gard în gard este Unitatea de Jandarmi. Și era o bucăţică acolo, puteai să sari în stradă. Un coleg – în loc să sară pe porţiunea să iasă în stradă- a sărit în curte la Jandarmi, iar noi am auzit doar “Stai că trag!” Și colegul zice speriat : “Sunt pe burtă!” (zâmbește) Noi am sărit pe unde trebuie. Dar directoarea liceului știa că se chiulește pe acolo. Și luase niște măsuri. A pus administratorul să pună ulei și vaselină pe gard. Primul care s-a murdărit vă daţi seama a tăcut din gură, a sărit, ne-a așteptat. Și toţi ne-am făcut ca purceii. Și așa ne-am dus la meci. Și a bătut FC Argeș cu 3 la 0, a fost spectacol. La pauză, în tribună, în timp ce noi strigam “Argeșul, Argeșul”, ne-am trezit în spate fi x cu dirigintele, domnul profesor de geografie – Badea Valentin. “Băi, băieţi, acum să bată Argeșul”- ne-a zis, dar nu ne-a spus nimic altceva. A doua zi nu vreţi să știţi ce ne-a păţit pielea, cu morală. Își făcuse griji pentru că nu știa unde suntem și eram în timpul școlii. Trebuia să-i spunem că mergem la meci. Amintiri frumoase. Odată am decis noi să mâncăm mici și ne-am dus în Pădurea Trivale să facem grătar. I-am ars pe toţi. Altădată ne-am urcat în tren, fără să luăm bilet, să mergem la Muzeul Golești. Ni se vorbise despre muzeu, de conacul Goleștilor, la cursul de istorie a Argeșului, la opţional. Și am zis noi: “Haideţi să vedem și noi cum arată muzeul, conacul”. Eram toţi, toată clasa.
Nu v-a prins controlorul?
– Am avut noroc – nu ne-a controlat nimeni.
Aţi spus că, după ce aţi terminat Facultatea, aţi văzut că în învăţământ nu mai era respectul pentru profesor. Cum credeţi că s-a ajuns aici?
– Totul pleacă de la societate. Sunt mai mulţi factori. Anumiţi părinţi, pentru că nu trebuie să generalizăm, și presa, societatea per ansamblu, au vina lor. Sunt foarte puţine cazurile în care sunt mediatizate rezultatele foarte bune din învăţământ, cu dascăli care își fac treaba. În schimb, dacă unul a pipăit o elevă sau s-a dus la clasă băut, atunci este breaking news. Personal, am avut situaţii în care mi s-a spus: “Păi de ce, domnule profesor, să mai învăţ, să ajung ca dvs cu un amărât de Logan?” Dacă deschidem TV-ul, îi vedem promovaţi pe cei cu mașini scumpe, cu mulţi bani, fără muncă. Eu le-am explicat: ce am obţinut am obţinut prin muncă și asta a fost posibilitatea. Să îmi iau un Logan. Banul este, întradevăr, măsura tuturor lucrurilor, dar am spus studenţilor: “Ai nevoie și de școală. Degeaba faci tu bani, ai nevoie să știi să-i numeri, să ţii o evidenţă, trebuie să poţi și tu să judeci bine”. Istoria, de exemplu, asta îţi dezvoltă. Istoria nu este o înșiruire de date. Evident, nu poţi face istorie fără date, cum nu poţi face matematică fără cifre. Dar istoria te ajută să faci analize, sinteze, relaţia-cauza-efectul, îţi dezvoltă capacităţi care te ajută enorm în viaţă. Sunt adeptul ideii că fi ecare trebuie să facă în viaţă ceea ce-i place. Dacă faci ceva din dragoste, vei avea și rezultate.
Recomandaţi acest profil tinerilor?
– Da. Recomand istoria. Este profesoara latinii. Este profesoara vieţii. Pentru că, în istorie, ca și la dvs în presă, faci știinţă prin prisma obiectivităţii. Eu am prins o generaţie de profesori clasici ca să spun așa. Dar odată cu generaţia mea, mulţi s-au pensionat. Am făcut curs opţional despre Mihai Eminescu, cu domnul Lucian Costache- o onoare și o bucurie. După ce am ajuns la Muzeu, l-am invitat la evenimentul pentru omagierea lui Mihai Eminescu.
Ce muzeu din afara ţării v-a fascinat, domnule Cornel Popescu? Care v-a plăcut?
– Este un pic mai complicat să spun că mi-a plăcut mai mult acolo sau acolo decât la noi. Fiecare ţară are o unicitate. Am fost la Frankfurt, la Muzeul de Istorie. La Veneţia.
Am văzut câteva fotografii foarte impresionante din interiorul Galeriei de Artă Rudolf Schweitzer Cumpăna, acum, după renovare. Când se va deschide publicului?
– În maximum o lună, Consiliul Judeţean trebuie să recepţioneze clădirile. Apoi trebuie să trecem la organizarea unor expoziţii. Dar înainte de asta trebuie făcute măsurători ale microclimatului, nu pot fi aduse obiectele dacă există umiditate peste limită sau alţi factori care le pot deteriora. Iar după ce vor fi gata expoziţiile, acestea vor fi deschise publicului. Clădirile Muzeului sunt niște bijuterii în sine. Știţi cum arăta înainte Galeria de Artă. Tavanul din sala de ședinţe era găurit. Acum însă este ceva spectaculos. Când urci la etaj, nici nu mai pui un tablou pentru că pereţii sunt pictaţi. O frumuseţe.
Care sunt, domnule Popescu, cele mai preţioase obiecte de aici, de patrimoniu argeșean ?
– Sunt foarte multe obiecte. Depinde la ce colecţie ne raportăm.
Ce vă vine acum în minte?
– Dacă mă raportez ca microbist, avem titlurile de campioană din 1972 și 1979 ale echipei FC Argeș. Fanionul de la meciul FC Argeș-Real Madrid. Original. Dacă ne raportăm la literatură, avem de exemplu bastonul lui Mihai Eminescu, primit cadou de la Titu Maiorescu. Dacă ne raportăm la Casa Memorială “Dinu Lipatti”, avem costumul de botez al pianistului Dinu Lipatti. Avea 4 ani când a fost botezat. Și avem și cadoul de la nașul lui de botez, care a fost George Enescu.
Ce cadou i-a făcut?
– O baghetă de dirijor. Pe care o avem.
Dacă vă raportaţi la istorie?
– Dacă ne raportăm la istorie, avem de la brăţări dacice până la fracul lui Vaida Voievod, artizanul Tratatului de la Trianol. La Secţia Naturale, avem urs, deși acum îl vedem pe viu dacă mergeţi la Poienari (zâmbește). Și vă mai spun ceva. Când s-a declarat falimentul lui FC Argeș, în 2013, am mers la lichidatorul fi – nanciar, la domnul Enoiu, și l-am convins să ne dea toate fanioanele și toate cupele de atunci. Au intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean și sunt toate expuse.
Iubiţi FC Argeșul.
– Tata este suporter înfocat al lui FC Argeș. Mă lua de mic copil pe stadion. FC Argeș mi-a intrat în sânge. Licean fiind și apoi student, plecam peste tot, în turneele lor, să susţin echipa. Italienii au o vorbă. Ei spun că în viaţă poţi să schimbi orice, dar niciodată nu poţi schimba echipa de fotbal.
Cum vedeţi venirea lui Dani Coman?
– Mă bucur, îi felicit și le urez succes tuturor. Ca suporteri, toţi ne dorim să vedem FC Argeș acolo unde îi este locul. Adică în superliga și, de ce nu, și în cupe europene. Mai ales că domnul primar Cristian Gentea a depus eforturi, va fi realizat și stadionul. Am văzut proiectul. Este o bijuterie. Să faci un astfel de stadion, să ai suporterii pe care îi avem și cu istoria noastră în spate, e o bucurie. Dacă ne raportăm la fotbal, din Pitești n-or să dispară trei lucruri: istoria FC Argeș, suporterii și spectacolul din fotbal. Chiar dacă au traversat o perioadă grea. Sunt convins că lucrurile se vor îndrepta cu Dani Coman. Sportul și cultura sunt adevăraţii ambasadori ai unei comunităţi. Pe unde călcăm în Argeș, avem istorie adevărată. Și nu doar o piatră cum vedem în afară, avem lucruri fantastice.
Un exemplu de lucru fantastic în acest sens?
– Curtea de Argeș. De la prima reședinţă voievodală – Curtea Domnească, la Mănăstirea realizată de Neagoe Basarab, apoi singura cetate care din punct de vedere istoric are legătură cu Vlad Ţepeș – Poienari. Câmpulung – singurul castru de piatră pe limesul Transalutanus, de la Dunăre până în Carpaţi, până la Fundata, Castrul Jidova. Apoi, Mausoleul Mateiaș.
Dacă este să călcăm prin Pitești?
– A fost Curte Domnească. Piatra de moară- cea amintită în Hrisovul din 1388, prin care Piteștiul era atestat documentar, este prezentată în Lapidariul Muzeului Judeţean. În Piaţa Primăriei, dacă se va săpa acolo, găsim fosta curte medievală a Piteștiului. Știu că este un proiect al Primăriei și sper din tot sufl etul să fi e pus în practică – de conservare – unde a fost Biserica Sfântul Nicolae. Să fi e scoase pavelele, să se pună sticlă deasupra săpăturilor. Vom putea trece prin centrul orașului și vom vedea, prin sticlă, o parte din Piteștiul medieval. Există raport arheologic. Avem și noi un asemenea proiect. Aici, în spatele Muzeului, a fost Biserica Sfi nţilor Îngeri ai Schitului Buliga. S-a săpat, am pus nisip ca să conservăm, iar Consiliul Judeţean are în proiect să pună sticlă, sistem de iluminat, exact cum vedem în alte ţări. Avem și istorie, și cultură, și cadru natural. Avem Transfăgărășanul. Iar la Câmpulung avem un muzeu făcut de un particular, de domnul Papahagi, Muzeul Automobilului Românesc. Cred că s-ar cuveni și ar fi o datorie morală să avem o expoziţie permanentă a Daciei, care să poată fi vizitată. Pentru că România, Argeșul, Mioveni, sunt cunoscute pe toate meridianele globului pentru Dacia. Ar fi extraordinar un Muzeu “Dacia”. Doar cu Dacia.
Unde l-aţi vedea?
– Lângă Uzină, la Mioveni. Acolo aș vedea Muzeul “Dacia”. Pentru că există foarte multe povești, istoria Dacia, care trebuie spuse pentru a fi cunoscute și admirate. Ar fi un lucru fantastic. Mioveniul a evoluat enorm. Legat de Uzină, îmi amintesc de iernile grele, când autobuzele nu puteau urca. De pe balcon vedeam coasta, vedeam Uzina. Trimiteau tractoare cu plug.
Atunci era orașul pieselor auto.
– Da. Când eram copil, la intrarea în Mioveni, stânga dreapta, pe Bulevardul Dacia, până la jumătatea orașului, nu exista niciun magazin alimentar sau de haine. Erau doar piese auto. Dacă mă trimitea mama să iau o pâine, trebuia să merg până aproape de primărie.
Ce aţi învăţat cel mai bine de la viaţă, domnule Popescu?
– Am învăţat să muncesc. Să nu-mi fie rușine să muncesc. Să fiu cinstit. Am învăţat da la părinţi că ce obţii prin muncă și corect este trainic. Și am mai învăţat să nu mă dau niciodată bătut. Nu am renunţat niciodată când mi-am pus ceva în cap și întotdeauna am câștigat. În 2015 am venit prin concurs director la Muzeu. Nu aveam nici 29 de ani împliniţi. Unii făcuseră pariuri că o să distrug muzeul, că o să-l închid, că o să-mi bat joc. La două luni am iniţiat procedurile pentru proiectele pe fonduri europene- Galeria de Artă, Muzeul. Suntem în 2024 și 99% iată, sunt aproape gata. Cu sprijinul Consiliului Judeţean. Chiar dacă au fost întârzieri, nu a fost vina nimănui, nici a Consiliului, nici a noastră, pentru neseriozitatea acelor italieni.
Când aţi intrat în PSD?
– După ce am terminat Facultatea. Avusesem tentative, PRM, PNL, PSD. M-am gândit, am tatonat să văd cum stau lucrurile pe la fiecare, dar în Facultate am făcut curs de doctrine politice și de istorie a partidelor politice. Și atunci am văzut că, la momentul respectiv, singurul partid care avea un program coerent, scris, legat de profesori, de tineri, era PSD.
Aţi avut modele, personalităţi istorice, care v-au inspirat?
– Am luat câte un pic de la mai mulţi. De la Ionel Brătianu, unul dintre artizaţii României Mari- patriotism, perseverenţă. Era numit Sfinxul. Nimeni nu știa ce are în cap. Am apreciat foarte mult că el și Alexandru Marghiloman au bătut palma pentru ţară. Deși aveau o problemă personală, cu Elisa, fosta soţie a lui Marghiloman care ajunge soţia lui Ionel Brătianu. Au lăsat deoparte toate orgoliile dintre ei și au pus ţara pe primul plan. Apoi, faţă de Dinicu Golescu am avut și am o altă mare admiraţie. A înfiinţat prima școală, unde învăţau și băieţii și fetele. Și fi ii de boieri, și de ţărani, și de robi. Acum…este o dictatură a nonvalorilor.
De ce credeţi că se întâmplă asta?
– Pentru că se doresc oameni care să execute, nu care să gândească. Pe de altă parte, toţi vor funcţii fără să muncească, fără să ardă niște etape.
Care a fost prima provocare după ce aţi ajuns director?
– Când am ajuns director, la scurt timp au venit… urșii la Poienari, știţi. Toată presa cu întrebări: “Ce faceţi, ce măsuri luaţi?” Ce puteam să fac? Să merg cu muzeografii la urși? Ce să facem? Să-i spunem ursului: “Stop, aici e muzeu!?” (zâmbește) Și am spus. Mergem la faţa locului. 1480 de trepte prin pădure. Dar eu gestionez doar scara, treptele. Goană după urs nu pot să fac. (zâmbește) Nu pot să-l prind, împușc, tranchilizez. Și ce am putut face? Hârtii. Către toate instituţiile pentru întâlniri. Am luat colegii de la Știinţele Naturii. “Haideţi să identificăm cine are un doctorat în urși”- am zis.
Doctorat în urși?
– Da. (zâmbește) Am căutat să vedem cum poate fi speriat ursul ăsta, de ce i-o fi lui frică. Am căutat specialiști în România pe partea asta. M-am documentat și am aflat. Gardul electric, dar nu orice gard electric, a fost soluţia. Și așa am ajuns la o fi rmă din Timișoara, care a făcut gardul – în premieră pentru noi – și am salvat situaţia. Un gard cu un sistem de conductori prin care trece un curent inofensiv omului.
Domnule Cornel Popescu, când spuneţi Mioveni, spuneţi Dacia și…?
– Mioveni înseamnă tinereţe, înseamnă Dacia, înseamnă Institutul Nuclear, un alt punct însemnat pe harta României. Înseamnă personalităţi, înseamnă și copilăria mea. Omenie, oameni gospodari. Inevitabil, înseamnă economia României. Am văzut ultima reclamă de la Duster. Știţi ce scrie?
Ce scrie?
– România, Mioveni, Argeș. O mândrie.
(Grațiela Bâzoi)
Interviu publicat în Săptămânalul Gherila- 10 iunie 2024
