Interlocutoarea noastră este Cornelia Sorescu, fostă procuroare, fostă judecătoare, fostă preşedintă a Tribunalului Argeş, fostă preşedintă a Curţii de Apel Piteşti. Magistrata Cornelia Sorescu a ieşit la pensie în anul 2005 şi este una din figurile marcante ale justiţiei argeşene.
1. Doamna Cornelia Sorescu, cum aţi ales să faceţi Facultatea de Drept?
– Neavând nicio trăsătură care să mă determine să fiu în raza ştiinţelor exacte, m-am uitat pe programa de admitere la facultate, în primul rând să văd unde nu este fizică, matematică, chimie. Prima care mi-a căzut sub privire a fost Filologia. Mama a făcut dosar pentru Filologie. Însă, cu două zile înainte de a se da ok-ul, i-am spus că nu mai merg la Filologie, merg la Drept. Cineva care îmi era prieten din comună m-a întrebat de ce nu vin la Drept, el fiind student la Drept. Am ajuns acasă şi i-am spus mamei mele ce vreau să fac.
Vă daţi seama cum a fost mama când a auzit. A doua zi, săraca, s-a dus şi mi-a schimbat dosarul. Iar cu acest băiat am devenit prietenă, am fost prieteni toată facultatea, dar nu ne-am căsătorit, pentru că, la fete, dorinţa căsătoriei vine mai devreme. Mai ales, sunt părinţi care le determină să fie aşa. La băieţi, mai târziu. Şi ne-am despărţit. După Facultate, am fost repartizată în judeţul Argeş, fără a se specifica unde anume. Iar singurul post disponibil era de jurist- consult în cadrul Oficiului Juridic la Trustul de Construcţii Argeş. Din păcate, am văzut că se făcea orice, numai Drept nu. Era vorba de arbitrajul de stat, de litigii de muncă şi de puţin penal, dar doar pe constituire ca parte civilă. Am zis că, totuşi, nu am făcut Dreptul pentru asta şi astfel m-am gândit să trec în procuratură, pentru că erau locuri pentru doamne. La instanţe, la Tribunal, erau mai multe femei solicitate decât în procuratură. Atunci, era doar o doamnă la Procuratura Locală Piteşti. Ceilalţi erau băieţi. Nu am reuşit să-mi fac transferul şi am fost nevoită să-mi dau demisia, pentru că mi-am dorit foarte mult să ajung acolo. Chiar dacă am pierdut sporul de vechime neîntreruptă, care atunci era destul de mare, deci trebuia să o iau de la capăt. Am fost procuror 13 ani, până în 1976, perioadă în care am fost promovată procuror şef adjunct la locală şi apoi la procuratura judeţeană. În perioada în care eram la procuratura judeţeană, doamna Costache, care era preşedinta Tribunalului, s-a pensionat. Atunci eu am zis să cer transferul de la Parchet şi în această conjunctură am ajuns judecător şi preşedinte al Tribunalului Argeş. S-au spus o grămadă de lucruri în legătură cu asta. Că sunt ahtiată după posturi, după funcţii. În 1990, după nu ştiu câţi ani ca judecător, s-au spus chiar lucruri în plus, că am beneficiat de postul de preşedinte al Tribunalului pentru că aş fi fost consăteancă cu fostul secretar de judeţ, Zamfir Constantin. Nici vorbă de aşa ceva. Dânsul era din Tărtăşeşti, ulterior am aflat unde este această comună, iar eu din comuna Mătăsaru, judeţul Dâmboviţa. Nicio legătură.
2. Câţi ani aţi fost judecător, doamna Cornelia Sorescu?
– 25 de ani judecător, 16 ani procuror, iar ca jurist-consult am fost doar şase ani.
3. Revoluţia cum v-a prins?
– Eram preşedinta Tribunalului Argeş.
4. Având în vedere statutul magistratului, care este unul destul de sever, vă mai amintiţi ce v-aţi fi dorit să faceţi, dar nu aţi făcut în întreaga carieră din justiţia argeşeană?
– Îmi era teamă de un singur lucru. Că intru în anturajul unor persoane, pentru care aş fi putut fi trasă la răspundere. Am văzut de multe ori că se impută judecătorului sau procurorului că au fost prieteni cu X sau Y. Dar tu, înainte de a fi prieten cu cineva, nu-i faci dosarul, nu-i aşa? Nu stai să culegi date cu privire la el. Cine este, ce a făcut, de câte ori s-a căsătorit. Este jenant. Eu nici pe soţul meu nu l-am întrebat: eşti sănătos? cine sunt părinţii tăi? De pildă, în perioada în care eram procuror, eram la cumpărături şi eu i-am obiectat unei vânzătoare că mi-a pus şi fructe stricate. Ea mi-a replicat- “dar trebuie să le vând şi pe astea”. I-am zis- “Nu, aveţi un procent de perisabilităţi care vă determină să fiţi atenţi ce vindeţi şi nu numai atât, acestea sunt trecute la pierderi”, deci nu li se putea imputa (vânzătorilor) faptul că s-au stricat fructele. Pentru că este în firea lucrurilor ca un fruct, mai ales când este perisabil, să se strice. Ei bine, pentru acest lucru, vânzătoarea cred s-a plâns procurorului-şef, iar eu am fost trasă la răspundere că nu trebuia să mă revolt. Şi ca să fie clar, eu nu i-am spus vânzătoarei ce funcţie am. Nici vorbă de aşa ceva.
5. Deci vânzătoarea nu ştia cine sunteţi?
– În niciun caz. Tocmai asta este. Eu eram un simplu cumpărător. Procurorii şi judecătorii sunt oameni şi fiinţe sociabile prin esenţa lor.
6. Care este cea mai frumoasă amintire din viaţa de magistrat?
– Cred că cea mai frumoasă amintire este că întotdeauna am ţinut să-mi fac datoria. Culmea, din atâtea dosare pe care le-am judecat, reţin numai unul în mod special. Existau dubii asupra vinovăţiei inculpatului. Dubiile acestea îmi erau date de atitudinea constantă a inculpatului de a nega vinovăţia. Eu studiam dosarele din copertă în copertă. Nu ştiu cum procedau alţii. Uneori, dacă erau suficiente probe şi eram convinsă că este vinovat, nu mai luam dosarul pe fiecare act în parte. Îmi făceam o viziune din ceea ce studiam, iar restul era respins de la sine prin acte doveditoare sau declaraţii doveditoare. Era un dosar pe furt. Un furt banal. Cel în cauză era recidivist. Dar, studiind dosarul din copertă în copertă, am văzut că probele nu au fost făcute cum trebuie. Se dispusese o expertiză privind urmele găsite pe maşină, dar această expertiză nu se efectuase. Şi, practic, nu aveam nimic, nu puteam menţine soluţia de condamnare. Şi l-am achitat. Mă felicit şi în ziua de astăzi că am avut răbdarea să studiez acel dosar şi să nu mă bazez doar pe actele făcute de colegii mei sau de procurori. Şi îmi mai amintesc un caz în care procurorul a mers pe trimiterea inculpatului în judecată, dar pe care eu l-am achitat la Curtea de Apel, pentru că era vorba de legitimă apărare. Era vorba de un caz de omor. Curtea Supremă mi-a menţinut soluţia de achitare. Vă spun că ţin mai mult la soluţiile de achitare, decât la cele de condamnare. Nu pot să mă bat cu pumnul în piept, “uite, l-am condamnat pe ticălosul ăla”. Nu pot face aşa ceva, pentru că oamenii sunt oameni şi greşesc.
7. Aţi dorit vreodată să renunţaţi la magistratură?
– Nu. Am fost jurist-consult, procuror, judecător. De departe, meseria de judecător este cea mai frumoasă. Nu există altceva mai frumos. Cu toate riscurile. De ce? Când spuneam de exemplu “nu dăm soluţia asta”, erau colegi de-ai mei care…răspundeau: “Păi ce-o să zică presa?” Când eşti judecător, nu aşa trebuie să gândeşti. Nu trebuie să te gândeşti nici la partid, nici la guvern, nici la presă, la nimic. Trebuie să dai soluţia pe care o simţi tu, potrivit convingerii formate pe baza probelor pe care le ai în dosar. Sunt de părere că trebuie să ne facem meseria cu bună credinţă şi inteligent. Ce spune legea? Că judecătorii se supun numai legii şi convingerilor lor. Un om care este stăpân pe sine însuşi nu-şi abandonează niciodată ideea pe care şi-a format-o el. Judecătorul este cel care dă soluţia lui, nu pe a altuia.
8. Cât aţi fost judecător şi cât aţi fost om, la momentul soluţiei într-un dosar?
– Ştiţi când acţiona omul din mine? Când mergeam în şedinţa de judecată şi aveam unele dosare în care nu puteam face absolut nimic iar cei din sală se uitau cu atâta speranţă la mine, iar eu nu puteam să fac nimic, dar absolut nimic. Mă durea inima pentru asta. Aici eram omul. Judecător eram când terminam dezbaterile şi mergeam să ne pronunţăm. Am făcut distincţie netă între o situaţie şi alta. Din punctul meu de vedere, aceasta este adevărata suferinţă a judecătorului. Judecătorii nu sunt funcţionari oarecare, să facă o adresă şi să o semneze. Suntem nişte oameni care decidem asupra libertăţii omului.
9. Uitându-vă în spate, la anii petrecuţi ca judecător, credeţi că s-ar fi putut întâmpla să condamnaţi pe cineva nevinovat?
– Eu în momentul de faţă nu am conştienţa că am condamnat vreodată pe cineva, deşi ştiam că este nevinovat. Nu există aşa ceva. Dacă nu a intervenit vreodată ceva extrinsec, de pildă- probele să fi fost contrafăcute, iar eu să-mi fi format opinia pe acele probe- pentru că nu aveam cum să-mi dau seama, nu există să fi avut soluţii de condamnare, fără ca inculpatul să nu fie vinovat. Este exclus.
10. Daruri primeaţi?
– Daruri nu am primit decât flori. Eu luam florile cu toată inima. Mă întreb uneori dacă s-ar fi întâmplat să fie un buchet frumos şi în buchet să fie un plic? Că niciodată nu m-am gândit că cineva mi-ar putea întinde o astfel de cursă. Şi acum mă închin că, Doamne, bine că m-ai scăpat de aşa ceva. Îmi plac florile din oraş. Îmi place de domnul primar Gentea. Măcar când vezi atâtea flori în oraşul ăsta. Faţa oraşului este extrem de importantă, o vedem schimbată.
11. Puterea reală a unui judecător constă în?
– Puterea unui judecător este atunci când este lăsat să judece şi când judecă numai cu mintea şi cu sufletul lui, nu cu ale altora. Este singurul lucru de care îmi este dor. Să fiu judecător, nu preşedintă de instanţă, nu în vreo funcţie.
12. De ce nu aţi intrat în avocatură, după ce v-aţi pensionat?
– Nu aş fi putut. Nu aş fi conceput să apăr şi să cer achitare pentru cineva care era vinovat. Nu aş fi putut trece de la o atitudine la alta, m-aş fi contrazis şi m-aş fi întrebat: când am fost eu? Când am fost judecător sau când sunt avocat? Mi-am cunoscut întotdeauna limitele şi am acţionat doar datorită raţiunii şi inimii mele.
13. Trecerea de la procuror la judecător nu a fost, de asemenea, o schimbare de atitudine?
– M-am simţit foarte bine când am ales să fiu judecător, pentru că mi-a plăcut foarte mult. Şi mai este ceva. Când mergeam în şedinţa de judecată ca procuror, mă simţeam ca un actor cu trac. Îmi bătea uneori inima încât o auzeam eu. Când am trecut judecător, am scăpat de acest trac. A vorbi în prezenţa publicului, pentru mine întotdeauna a fost greu, deşi nu am arătat nimănui ce emoţii am. Aşa că, am ajuns să conduc şedinţa de judecată, ca judecător, şi să fiu eu cea care îl ascultă pe procuror.
14. Cum vedeţi infracţionalitatea de astăzi?
– Nu înţeleg cum s-a ajuns la situaţiile cu drogurile. Cum să dai droguri copiilor este dincolo de înţegerea mea. Sau, cum se poate ca unul care avea şi el acolo din ce trăi să ajungă, dintr-odată, la averi de milioane, de miliarde? Există o poliţie, autorităţi. Cum de asemenea situaţii nu sunt stopate din timp? Ajung să producă prejudicii, omul să fie apoi obligat să le acopere, dar în realitate nu va putea acoperi nici un sfert din el. De ce îl laşi pe omul ăla să ajungă la zeci de milioane de lei furaţi de la stat, după aceea să pui mâna pe el, să facă ani grei de închisoare, ca să piardă toată lumea? Pentru că pierde şi statul, pierde şi societatea. Nu există prevenţie. Şi ne întrebăm de ce suntem săraci. Cum de s-au scăpat lucurile din mână? Autoritatea nu mai este autoritate, nu se mai face ce trebuie pe prevenţie. Dar există şi o vinovăţie a societăţii. Ce autoritate să mai fii, dacă societatea aruncă cu atâta noroi ? În poliţişti, în judecători, mai ales acum cu pensiile acestea. Este la fel de adevărat că autoritatea nu poate rămâne autoritate oricum, ci doar dacă i se creează mediul proprice la nivel de stat. Să se ducă un român în Germania, să arunce o cutie pe jos şi să vadă ce se întâmplă. La noi ce se întâmplă? Se întâmplă lucruri grave pentru că am fost cu duhul blândeţii, atunci când nu trebuia să fim. Exact ca şi cu un copil. Dacă îl laşi să facă ce vrea tot timpul, va ieşi un derbedeu, care nu va putea fi corijat niciodată în viaţa lui. Aşa şi cu celelate lucruri. Le lăsăm aşa, ele ajung să devină obişnuinţă, pentru cel care face răul, pentru cel care ajunge să nu mai poată distinge între bine şi rău. Ţine de educaţie, de autoeducaţie şi de exigenţa celor din jur. Nimeni nu are dreptul să fie îngăduitor cu lucrurile grave. Am ajuns să ne luăm de profesori, să intrăm peste medici să le facem scandal. Persoanele în vârstă, medicii, profesorii, preoţii, erau persoane la care îmi era ruşine să ridic şi ochii.
15. Despre tânăra generaţie ce opinie v-aţi făcut?
– Tânăra generaţie înseamnă unii foarte buni, alţii deloc buni. Tinerii sunt oamenii extremelor, în opinia mea. Aşa îi percep. Sunt persoane tinere care nici măcar nu vor să audă de muncă. Se gândesc doar să ia o diplomă, indiferent cu ce notă şi apoi fac cu totul altceva. Alţii sunt aproape genii. Despre o parte auzim la televizor, despre alţii nu auzim nimic. Pentru mine, de pildă, David Popovici nu numai că este un sportiv de elită, care a ajuns astfel datorită un efort dincolo de limite, dar este şi o persoană educată, un om care învaţă, deci jos pălăria! Aşa ar trebui să fie mai mulţi. Sunt sportivi care ajung unde ajung. Sunt elevii şi studenţii noştri care merg la olimpiade internaţionale, iau medalii de aur, sunt cei care câştigă la emisiunile acestea de divertisment. Dar de ce oamenii aceştia, care aduc atâta faimă ţării noastre, nu sunt încurajaţi? De ce nu sunt urmăriţi să devină ceva? Eu aş face o instituţie la nivel de ţară care să aibă aceşti oameni în vedere. Să-i propulseze acolo unde merită să ajungă. Majoritatea se pierd sau străinii pun mâna pe ei. Îmi pare rău să spun că, la noi, principalii vinovaţi sunt statul şi cei care stau în fruntea statului.
16. Cum vedeţi politica?
– Nu-mi place cum se face politică la noi. Nu-mi plac nici principiile care guvernează acest domeniu. Înainte vreme, oamenii îşi făceau din politică un ideal, închinat ţării. Acum, fiecare îşi urmăreşte doar interesul. Adică, dacă eu sunt partidul liberal şi dacă îmi convine mai mult PSD-ul, peste un an intru acolo, deşi îl critic de îl înnebunesc până atunci. Aceşti oameni nu au idealuri, ceea ce este cumplit, iar de aici porneşte totul. La noi, de unde vine nenorocirea? Că nu există idealuri, nu există iubire de ţară, nu există principii şi fiecare acţionează de-a valma.
17. Mergeţi de obicei la vot?
– Da, merg la vot, dar de fiecare dată îmi pare rău că mă duc. Pentru mine, un conducător ideal al acestei ţări a fost o singură persoană- Alexandru Ioan Cuza. Mă duc un pic cam departe, dar el a înfiinţat statul modern. Acest om a făcut pentru ţară şi din punct de vedere legislativ şi organizatoric. La fel, Carol 1 a fost marele nostru noroc. Mai bine un om în faţa căruia să mă scol în picioare că merită decât unul care nu merită nimic şi mă lasă să stau jos. Atâta timp cât promovările se fac pe criterii de partid, atâta timp cât se permite migraţia de la un partid la altul, n-o să fie nimic bun în ţara asta. Dacă ar fi altfel, la nivel de ţară, s-ar face nişte lucruri radicale. Nu vorbesc de dezvoltare, pentru că trece timpul şi trebuie să aducem neapărat ceva. Să fie o schimbare esenţială cum este, de exemplu, la chinezi. Nu sunt omul care, datorită politicii unui lucru, neg total virtuţile unui popor. De pildă, eu o să am mereu o admiraţie pentru ruşi, chiar dacă au invadat Ucraina. Aşa cum nu o să am niciodată o admiraţie pentru şeful Ucrainei, care continuă războiul, punând oamenii lui în pericol. Aş fi găsit o soluţie de compromis, orice în afară de continuarea războiului. Eu ţin foarte mult la Mătăsaru, comuna unde m-am născut. Să zicem că cineva mi-ar lua pământul la care ţin enorm şi ar trebui să-l dau pe fiul meu să se lupte cu cineva, fiind în pericol de moarte. Aş zice- las Mătăsaru, las pământul, viaţa fiului meu contează! Nu sunt pro Putin, sunt anti politica războiului. Mor oameni care nici măcar nu au cunoscut viaţa, care probabil n-au sărutat o fată. Pentru ce? Pentru un nenorocit de teritoriu?
18. Care credeţi că este cel mai important lucru în viaţă?
– În general, cel mai important lucru în viaţă este să nu gândeşti cu mintea altora. Să nu faci ce spune altul, decât atunci când treci prin filtrul minţii şi inimii tale. Din punct de vedere personal, cel mai important lucru este să faci totul pentru persoana ta, fără să încalci drepturile altora. Dacă tu nu faci pentru tine, cine să facă altcineva? Cine este cel mai aproape de tine? Tu însuţi. Eu nu am fost aşa, niciodată nu m-am pus pe primul plan. Este un lucru pe care l-am învăţat de la viaţă. Trebuie să ne întoarcem către noi. În viaţa mea, consider că frumosul este esenţial. Las totul la o parte şi mă aplec asupra tot ce văd frumos. Merg pe stradă, mă uit la cer- îmi place foarte mult albastrul- iar când înfloreşte teiul, miros tot parfumul acela şi parcă toată viaţa se schimbă în bine. Nu este bine să ne cramponăm de lucrurile rele, urâte, ci să le admirăm pe cele frumoase şi să trăim viaţa prin ele.
19. Ce ţară aţi vizitat şi v-a rămas în suflet?
– Ţara mea de suflet este Spania, cea mai grozavă fiind zona Granada. Apoi Italia şi Franţa. Dar nu mi-ar fi plăcut să locuiesc definitiv în afară, să mă stabilesc într-o altă ţară. Pentru că aş muri de dorul ţării. Să stau o săptămână, două, da, printr-o minune trei, dar definitiv nu. Eu dacă nu văd Piteştiul şi Mătăsaru, în două săptămâni mor.
20. Pe cine admiraţi foarte tare?
– Eu pe lumea aceasta admir cu toată fiinţa mea pe Iisus Hristos şi pe Mihai Eminescu.
21. Ce apreciaţi cel mai mult la un om?
– Bunătatea. Că un om este prost, nu strică el, că este urât, nu este de vină el, dar dacă este bun sau rău îi aparţine în exclusivitate. Apoi, multe pornesc şi de la iubirea de ţară sau inexistenţa acestei iubiri. Eu pun semnul egal, cu anumite reţineri, între mamă şi ţară. Pentru mine, ţara este mama mea.
22. De ce se numeşte pensie specială?
– Pentru că este calculată în alt mod decât celelalte, pentru că este pentru o anumită categorie, cu toate motivaţiile posibile. Judecătorii nu pot să profeseze nimic altceva. Ştiu ce face un judecător şi care este răspunderea unui judecător. Pensia specială despre care vorbeşte toată lumea şi pentru care sunt blamaţi toţi judecătorii este complet justificată.
23. Cel mai frumos lucru din viaţă care credeţi că este, doamnă Cornelia Sorescu?
– Cel mai frumos lucru în viaţă este existenţa copiilor. Nimic nu se compară cu un copil. Pentru că este o realizare imensă şi o dragoste dincolo de orice limită, care nu poate fi comparată cu nimic. Celelalte iubiri le trăieşti numai pentru tine, pe când dragostea pentru copil o trăieşti pentru toată lumea, pentru că el devine om.
Graţiela Bâzoi, fotografii arhivă personală Cornelia Sorescu- (interviu publicat în săptămânalul Gherila)