Cristian Cocea, DESPRE VIAŢĂ: “După 50, lumea nu mai este a mea, este a voastră. Mai facem loc şi lui Dumnezeu”

Share pe Facebook Share pe Whatsapp Share pe Messenger Share pe email

Interlocutorul nostru este născut în Râmnicu Vâlcea, absolvent al Liceului de matematică-fizică “Nicolae Bălcescu”, astăzi Colegiul “Alexandru Lahovari”, absolvent al Facultăţii de Electrotehnică Bucureşti, inginer, om de presă şi scriitor. Este vorba de Cristian Cocea, care ocupă din anul 2008 funcţia de director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Argeş. “A fi boem presupune o altfel de relaţie cu timpul, un aspect de risipire, de scânteiere, de împrăştiere în artificii”- ne spune Cristian Cocea în rubrica Despre Viaţă.

Domnule Cristian Cocea, înainte de presă, ca inginer, unde aţi lucrat?

– Am fost printre ultimele generaţii care au prins repartizarea guvernamentală. Am avut de ales dintr-o listă, în funcţie de mediile obţinute. Pentru ingineri, oraşele mari încă erau deschise, şi am făcut stagiatura la o întreprindere de maşini electrice din Râmnicu-Vâlcea. În 1991 am plecat în presă.

De ce aţi ales presa?

– Voiam să schimb lumea. Era aerul timpului. Aveam 29 de ani. Am debutat încă din 1989 la un săptămânal din Vâlcea care se chema Reporter, apoi am lucrat la alte săptămânale care apăreau cu zecile, apoi la Curierul de Vâlcea. Până în 1993. I-am cunoscut pe toţi cei de acolo, pe George Smeoreanu. Din 1993 şi până în 1995 am făcut radio şi televiziune la Etalon, tot din Râmnicu Vâlcea, iar în 1995, la sugestia, solicitarea lui George Smeoreanu, am venit şi am lucrat la Curiezul Zilei până în anul 2000, fiind redactor-şef. Din 2000 am făcut din nou radio, pentru o scurtă perioadă la Alfa, iar în 2001 ţin minte că mi-am făcut firmă de consulanţă media. N-am mai fost legat de o redacţie, dar am lucrat ani buni la Societatea Argeşeană. Din 2008 sunt funcţionar public. Sunt vreo 18 ani de presă.

Cu ce lucruri frumoase aţi rămas din perioada presei de atunci, domnule Cocea?

– A fost o perioadă extrem de formatoare pentru mine. Sunt absolvent de ştiinţe exacte, am tangenţă cu tot ce înseamnă rigoarea, cu matematica, fizica, însă din adolescenţă mi-ar fi plăcut să fac presă. Cred că aş fi fost şi un bun profesor de limba română, dar societarea dinainte de 1989 nu oferea nu ştiu ce oportunităţi profesorilor. Trebuia să mergi la ţară, să faci naveta, era mai dificil. 

 Membru de partid aţi fost?

– Nu. Barba pe care o port, o port din anul doi de facultate, din momentul în care mi-au propus să fiu membru de partid. Era o politică. Cei mai buni studenţi din an erau testaţi pentru asta, dar după ce m-a văzut secretarul de partid că mi-am lăsat barbă, nu mi-a mai spus să mă duc la ei.

Barba era un impediment pentru intrarea în partidul comunist?

– Da. Nu le plăcea să ai barbă, plete. Plete nu aveam. Dar pentru că aveam barbă, probabil că nu am mai reprezentat încredere. Ei te verificau, te mai întrebau ce citeşti. Am purtat această conversaţie, este absolut amuzant. Eu le-am spus: “Citesc Platon” (zâmbeşte), iar ei întrebau: “Tovarăşul Cocea, dar ziare nu citiţi?” Era în 1984-1985. 

Aţi făcut armata?

– Desigur. La termen redus, nouă luni de zile, aşa cum era atunci pentru cei care intraseră în învăţământul superior. Cred că sunt locotenent acum, după toate astea. Am făcut la o armă interesantă, la radio-locaţie.

Ce presupunea?

– Sunt staţiile care îţi arată de unde vin avioanele şi rachetele şi unde, după primul atac al inamicului, cam după 15 minute, 90 la sută din structuri şi personal este distrus.

Unde aţi făcut armata?

– La Ploieşti. Era o unitate nouă. Nu am avut parte de poveştile de groază pe care le auzi la cei care au făcut armata în termen, cu caporali sadici, cu bătăi şi maltatrare, cu diverse torturi fizico-psihice. Cadrele erau relativ tinere, 25-30 de ani. Dincolo de îndoctrinare, aveam parte de informaţie destul de interesantă, filme de prezentare ale avioanelor NATO. “Cunoaşteţi inamicul”, era deviza. Acum ar trebui în armata română să se predea tehnica de luptă rusească, dacă tot mergem pe ideea de “cunoaşteţi inamicul”.

Ce părere aveţi de proiectul de lege cu armata voluntară ?

– Este foarte târziu. Din considerente de stat, o politică de recrutare şi de voluntariat este necesară. E limpede că democraţiile nu mai pot funcţiona cu ideea recrutării obligatorii, din considerente legate de drepturile omului. Pentru că sunt oameni, care, din considerente de conştiinţă, nu vor să meargă în armată, dar pe zona de voluntariat ar fi trebuit de mult să existe legislaţie.

Armata îi face pe tineri mai bărbaţi? Ce credeţi?

– Am învăţat un lucru important pentru un bărbat, cu toate că nu te poţi mândri cu aşa ceva. În armată am învăţat să urăsc. Este lucrul pe care îl înveţi foarte uşor în armată.

Să urâţi?

– Da. Pentru că mediul este de aşa manieră. Soldatul este un om care urăşte. Nu este un pacifist care cultivă flori în ţeava puştii. Procesul de formare este în aşa fel încât obţii acest rezultat, iar agresivitatea respectivă este canalizată. Armata este o şcoală a agresivităţii. Pentru tinerile generaţii, cred că nu ar strica un plus de agresivitate.

Agresivitate?

– Da. Acest lucru dă bine şi în competiţie. Sigur, în norme civilizate, sociale, garantează progresul unei societăţi. Nu se mai poate lucra aşa cum era înainte, într-un regim de mână forte, într-o dictatură. Suntem în democraţie, soluţia voluntariatului este bună, este necesară. Şi ar trebui aplicate nişte recompense mult mai mari. Iar din punct de vedere social, armata ar aduce tinerei generaţii un plus de vigoare, de dinamism. Nu sunt un fascist, dar recunosc rolul important al canalizării sociale a agresivităţii. A cultivării ei, a canalizării ei, în limitele tolerate de societate.

Vorbiţi de un lucru care nu poate fi asumat aşa uşor decât în anumite medii…

– Sigur. Pentru că, altfel, ai pusee de agresivitate socială pe care nu le poţi controla. Dincolo de agresivitate, armata îţi mai dă şi stăpânire de sine, de control, de autocontrol.

Amintirile frumoase ale copilăriei sunt multe?

– Amintiri frumoase din copilărie sunt multe şi legate de citit. De cărţi. Mă văd iarna, lângă o sobă supraîncălzită, citind un Jules Verne, “Călătoriile”, “Căpitanul Hatteras”. Stând la casă, am avut contact cu natura, am bătut mingea, am mers pe deal, prin pădure. Părinţii mei, chiar dacă au fost muncitori, nu au avut profesii intelectuale, au avut bunăvoinţa să-mi citească diverse cărţi până am intrat la şcoală. Era o obişnuinţă, încât învăţasem pe de rost o carte care se numea “Ciopârţilă”. Îmi spunea mama- “Îmi spuneai tu unde ajunsesem eu, citeam eu, tu completai”. Şi învăţătoarele de la generală ne citeau. De la a cincea la o opta, profesoara de română ne citea “Singur pe lume”, de 600 de pagini. Ne-a citit-o într-un trimestru.

Cum a fost viaţa de ziarist, domnule Cristian Cocea?

– M-a format ca om şi profesional, pentru că am mâncat o pâine. Am trăit din asta şi cred că aş putea să trăiesc în continuare. Dincolo de experienţa deosebită a contactului cu oamenii care făcuseră presă încă dinainte de 1989, oameni de la care am învăţat meserie şi îi sunt recunoscător lui George Smeoreanu pentru că m-a lăsat să fur meserie de la el, aşadar, dincolo de contactul cu aceşti profesionişti, de la construcţia ziarului până la modul în care titrau, presa m-a pus în contact cu diverse surse culturale, pe care le-am dezvoltat. Am învăţat politologie, sociologie la locul de muncă.

Nişte domenii pe care le-aţi pătruns pur şi simplu din plăcere.

– Da. Şi asta, dincolo de zona culturală în care mă simţeam bine şi mă simt bine şi astăzi. Iar aceste cunoştinţe le-am pus într-un cadru teoretic mai târziu, la SNSPA, după 2000, la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice în master. Iar lucrarea mea de dizertaţie a fost despre filmul de propagandă nazist din timpul celui de-al doilea război mondial, cu exemplificare pe marea regizoare Leni Riefenstahl, sub îndrumarea lui Bogdan Teodorescu, analist, profesor SNSPA, călător, gurmand.

Sunteţi gurmand?

– Am fost. Atât cât s-a putut. Acum sunt stoic, spartan. Am încercat tot felul, şi exotice. Dar am marele avantaj că eu mănânc mâncare făcută în casă de soţia mea. Mâncare gătită.

Dvs treceţi drept un personaj mai boem al Piteştiului. Prin vestimentaţie, pălărie, aţi fumat pipă.

– A fi boem presupune o altfel de relaţie cu timpul, un aspect de risipire, de scânteiere, de împrăştiere în artificii, o plasare într-o zonă cu mai puţine răspunderi sociale. Nu am putut să fiu un boem, chiar dacă am părut. Nici când făceam presă. Cum bine ştii, în presă ai o răspundere. Fie că faci un ziar, fie că scrii ceva, trebuie să îţi respecţi interlocutorii şi, în definitiv, adevărul. Iar în zona de funcţionar public, cu atât mai mult, nu-mi pot permite o anumită boemie. Dar da, să porţi astăzi pălărie, pare un lucru deplasat. Am fumat şi pipă. În redacţie, dacă nu fumai, te intoxicai de la ceilalţi (zâmbeşte). Pipa a fost o treabă de avarie, pentru a inhala mai puţină nicotină, dar am renunţat la ea, la 50 de ani. Deci nu pot spune că sunt un boem, pentru că nu am timp. Şi, oricum, am din ce în ce mai puţin timp de risipit. Mi-ar fi plăcut să citesc numai pe relaxare, ceea ce nu s-a întâmplat. Pentru că, cel puţin în domeniul de funcţionar public, trebuie să cunoşti legislaţie. Nu este o lectură de plăcere, ci una necesară. La Cultură, pachetul de legi speciale cred că totalizează cel puţin 600-700 de pagini, iar textele de lege se schimbă tot timpul.

Cum ați decis să ieşiţi din presă?

– Ieşirea din presă a fost o opţiune asumată. Exista posibilitatea participării la un concurs pentru intrarea în Corpul Funcţionarilor Publici. Postul de director aici era liber. Ţin minte că mai erau câteva luni până la alegerile din 2008 şi nu se mai îngrămădea nimeni. Era ideea că “stai aşa, că vin alegerile, cine ştie cum se schimbă structura puterii.”

 Noua calitate v-a restrâns orizontul de mişcare, de acţiune?

– M-a responsabilizat şi m-a restrâns din punctul de vedere al reprezentării în societate. Când eşti gazetar, eşti gata să-ţi exprimi opiniile pe toate subiectele care îţi sunt la îndemână, inclusiv politică. Când eşti funcţionar public, nu mai vorbeşti în nume propriu, trebuie să respecţi o anume impaţialitate, o rezervă. Un funcţionar public poate să aibă opinii politice, să le manifeste la vot, dar nu în spaţiul public. Codul administrativ are nişte limitări. Există însă şi un beneficiu, în sensul că poţi vorbi de o predictibilitate a carierei. Un manager depinde de un proiect pe care îl are agreat de autoritatea care are o anume nuanţă politică şi rămâne pe post îndeplinindu-şi acest proiect pentru o perioadă limitată. Un funcţionar public însă ar trebui să funcţioneze, că de asta este funcţionar, indiferent de regimul politic existent. Eu am intrat în sistemul public târziu, dar un tânăr de 25 de ani, care a făcut, să zicem, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, s-a format şi intră într-un serviciu public, trebuie să ştie care îi sunt perspectivele pe următorii cinci ani. Trebuie să-i fie foarte clare etapele carierei sale, să-şi prevadă viaţa.

Ce experienţe frumoase aveţi ca director la Culte?

– Foarte multe. Am descoperit în primul rând nişte oameni deosebiţi, pe omologii mei din judeţe şi din minister. Tineri, profesori de istorie, arheologi, arhitecţi, doctori în sociologie. Sunt dedicaţi patrimoniului. Argeşul găzduieşte şi organizează secretariatul comisiei zonale a monumentelor istorice. O comisie este la noi pentru patru judeţe: Argeş, Vâlcea, Teleorman şi Dâmboviţa. Sunt 11 oameni: 4 arhitecţi-şefi din cele patru judeţe, plus 7 experţi acreditaţi de Ministerul Culturii: arhitecţi, arheologi, restauratori, pictori, istorici. Toate deciziile luate sunt fundamentate ştiinţific de acest colectiv. Noi ni le asumăm doar din punct de vedere administrativ.

Cum vedeţi Argeşul din această perspectivă, a monumentelor istorice?

– Argeşul este unic. În sensul că aici ai două foste capitale ale Ţării Româneşti, cu vestigii arhitecturale şi istorice, cu biserici vechi. Ai mânăstirile din zona de deal. La acest nivel poate se ridică Hurezi din Vâlcea, dar în Ţara Românească nimic altceva. Ai construcţiile negustoreşti şi oraşul care a fost dinamic, Piteştiul, peste care a venit stratul industrial şi arhitectura socialistă, din care s-au păstrat numai insule de clădiri cu caracter istoric şi pe care încerci să le protejezi, integrându-le într-un ţesut viu. Adică, acolo trebuie să se întâmple ceva. Nu poţi face muzee peste tot. Plus, zona de câmpie, care are un alt tip de arhitectură, casele deosebite. Ai zice că sunt făcute mai pe sărăcie, dar sunt foarte ingenioase. A existat o ingeniozitate uluitoare la ţăranul care nu a avut resurse. Judeţul este atât de divers. Avem pe lista monumentelor cel puţin o mie de obiective.

Care este preferatul dvs?

– Am o mânăstire de suflet. Mânăstirea Aninoasa. Renovată cu fonduri guvernamentale, europene. Biserica este cel mai puternic aspirator de fonduri europene. Administraţiile locale nu ţin pasul cu ce face biserica. Biserica are preoţi, măicuţe dedicate care scriu proiecte, au firme specializate cu care lucrează.

Vă aflaţi cu biroul instituţiei pe care o conduceţi, chiar pe strada “Sfânta Vineri”, cu atâtea clădiri-monument. Cum credeţi că se poate da un ţesut viu străzii “Sfânta Vineri”?

– Strada “Sfânta Vineri” trăieşte încă şi are monumente puse în valoare. Este biserica, este Casa Dima, cumpărată de o firmă privată, care o îngrijeşte. Sunt casele de negustori spre Girexim, unde sunt magazine, care au fost refăcute cu bun simţ. Ce este aici în suferinţă şi ar schimba întregul aspect al străzii, dacă s-ar reface, este Hanul Gabrovenilor, aflat în proprietate privată. Este lăsat la minima îngrijire, în stare de conservare. Însă, există proiecte pentru integrarea lui, pentru refacere şi construirea în spate a unui hotel. Ar schimba dinamica acestei străzi. Proiectul s-a dezbătut în comisie, s-a săpat, au găsit nişte temelii de case vechi, de hanuri. Acum se pune problema integrării acestor vestigii într-o structură nouă.

Ar merge aici o renaştere a Piteştiului vechi?

– Să faci o zonă de Piteşti vechi aici, ar trebui să închizi strada. Să fie doar acces pietonal. Câtă vreme ai însă magazine, se pune problema pe unde, cum faci aprovizionarea. Să ai numai cafenele, restaurante, deci este mai greu. Se fac însă paşi.

Aţi intrat în politică? În PNL?

– Am fost prieten al Partidului Naţional Liberal, ca afinitate, ca ideologie, dar niciodată membru de partid. Însă cunosc şi respect oameni de acolo. Sunt oameni valoroşi. Aşa cum am descoperit oameni valoroşi la toate partidele. Anii trec şi se schimbă chiar şi partidele. Chiar ideologiile se schimbă. Dacă nu faci politică şi nu te adaptezi, este greu să te mai regăseşti într-un partid.

Unde vă situaţi acum? Sunteţi încă un om de dreapta?

– Am fost de dreapta. Că am mai îmbătrânit şi spun că m-am mai lovit cu capul de diverse praguri, am trecut undeva la centru. Şi poate centru-stânga.

Aveţi regrete din perioada în care eraţi în presă?

– Dacă ar fi să-mi reproşez o anumită atitudine din punct de vedere al jurnalistului care am fost ar fi că am acceptat şi am pledat prea uşor pentru privatizarea totului pe doi lei. Am pledat pentru retrocedarea “in integrum”, inclusiv a monumentelor istorice, ceea ce a dus la distrugerea unora dintre ele, la dispariţia unor colecţii valoroase. Au existat soluţii în epocă, cum au făcut ţări din Europa de Est. Unde aveau o casă memorială sau un muzeu, proprietarii erau despăgubiţi în bani. Se păstrau în structura statului clădirile respective, colecţiile de valoare. Deci când eram tânăr, trebuia să fiu poate mai înţelept. Acum, din postura funcţionarului, văd cealaltă faţă a monedei, cât pierde statul român şi ce pârghii reduse de acţiune sunt ca să păstrăm un patrimoniu cultural, atunci când eşti subfinanţat, iar 90 la sută din patrimoniu este proprietate privată. Trebuie gândit un parteneriat public-privat. Există încercări, pot fi soluţii. Eu am pe listă monumente care sunt dispărute fizic de 20 de ani. Creează nişte consecinţe juridice. Trebuie refăcută lista la zi. Dacă ai simplica procedurile şi n-ai mai căuta vinovatul după 20 de ani, dacă ai simplifica accesul la bani, dacă ai face un corp special de arhitecţi pentru proprietari, atunci ai şti cum ai putea să direcţionezi fondurile.

 Care sunt filozofii pe care îi citiţi cu plăcere?

– Am rămas la Grecia antică şi la Platon pe care îl studiez destul de aprofundat, ca un diletant. Îl citeam şi la 18 ani şi înţelesesem cum este cu democraţia, cu tirania, forma cea mai degradantă a guvernării, îl citesc şi astăzi. Dar mai puţin Republica – marele lui dialog politic, despre care am avut şi o conferinţă zilele trecute. Mai mult citesc Phaidon (n.r. unul dintre dialogurile scrise de Platon), dialogul despre suflet, pentru că suntem interesaţi. Este apropiat de sufletul meu şi, ţinând cont că mulţi exegeţi au ajuns la concluzia că toată filozofia europeană după el este o notă de subsol la dialogurile lui Platon, îmi este suficient. Forma literară pe care o au gândurile lui, dialogurile, îmi permit să-l citesc destul de uşor. Îl citesc mult mai uşor decât dacă aş citi Kant, de exemplu, sau orice alt filozof cu limbaj extrem de specializat. Mă mişcă, încă, şi sufleteşte. Pentru că şi creştinismul a luat foarte mult de la Platon, şi marile curente politice au luat de la Platon extraordinar de mult. Utopiile lui au făcut vogă şi în Evul Mediu. Fac până astăzi. Regimurile politice ale secolului 20 şi 19, socialismul, comunismul rusesc şi revoluţia americană, societatea americană, se trag din Platon, aşa încât este un filozof extrem de actual. 

 Multe lucruri actuale, care se întind pe mii de ani.

– Da. Deşi omul matur care nu are timp de lectură sistematică spune – “Lăsaţi-mă, domnule, în pace, cu filozofia, lumea s-a schimbat! Ce? Citeşti ce a fost acum 2500 de ani?” Ei bine, nu este aşa. Sufletul omului a rămas neschimbat de 2500 de ani încoace. Doar mijloacele pe care le are la dispoziţie s-au rafinat, s-au schimbat. Şi, atunci, toate problemele pe care le pune Platon şi răsfrângerile sufletului în societate, problemele de relaţie interumană, rămân aceleaşi. Şi putem vedea ce soluţii oferă Platon în dialogurile de la maturitate şi bătrâneţe şi dacă acestea se potrivesc lumii în care trăim.

Aţi făcut asta?

– Încerc să fac chiar mai mult, pentru că mă interesează zona tradiţiei şi a doctrinelor ezoterice. Încerc să identific un fir de continuitate de la cele mai vechi doctrine. Vorbim de Vede, de Upanişade şi mergem înspre China confucianistă, înspre Grecia antică, le regăsim la Pitagora, la Platon, la Hermes Trismegistrus, trecem prin Dante, care este chintesenţa Evului Mediu, mergem spre Paracelsus, la Rene Guenon – gânditor de secol 20 – gânditor tradiţionalist, şi vedem cum se transmit ideile doctrinei tradiţionale de cel puţin 4000 de ani, care marchează istoria omenirii.

Sunt preluate şi acum pe mai departe?

– Sunt preluate. Există nişte constante: credinţa în Dumnezeu şi nemurirea sufletului. Le regăseşti peste tot. Până şi în domeniul oamenilor de ştiinţă. De la Einstein încoace, Heisenberg, întreaga şcoală de la Copenhaga. Mai ales odată cu mecanica cuantică, au înţeles că realitatea depinde foarte mult de cel care observă şi că universul este mult mai straniu decât ne imaginăm. Şi că regăseşti structuri regulate şi frumoase din microcosmos în macrocosmos, care nu ar putea să fie rezultanta hazardului. Oricât ar încerca, hazardul nu creează o floare. Anii 1970 şi 1980 sunt marcaţi de o inflorescenţă luxuriantă, de o junglă de credinţe, dar toate sub marea pălărie a New Age-ului. Însă este o junglă. Trebuie să mergi cu grijă. Unele flori sunt otrăvitoare.

În contextul tradiţiilor, cum îi vedeţi pe tineri?

– Tinerii s-au rupt de filonul tradiţional şi nici nu şi-au găsit un maestru.

De ce este mai greu acum pentru tineri să-şi găsească un maestru? Şi de unde vulnerabilităţile pe care le vedem acum la o bună parte din tineri?

– Pentru că părinţii au încercat să-i protejeze de toate pericolele de care s-au lovit ei, părinţii, şi au crescut nişte flori de seră. Pentru că volumul de cunoştinţe creşte exponenţial şi conform unei legi sociologice, 90 la sută din tot este gunoi. Este o inflaţie de informaţie, iar tinerii nu fac deosebire între surse, din punct de vedere al autorităţii. Nu fac deosebirea dintr-un fake news şi un adevăr. Presa însăşi a renunţat să mai facă treaba asta de cele mai multe ori.

Tradiţia este strâns legată de familie.

– Familia s-a distrus. A fost sub un atac permanent în ultimii 30 de ani, începând cu scindările politice din anii 1990 care te rupeau de familie şi făceau generaţiile să se certe, trecând prin iureşul de după 2000 când s-a deschis Europa, şi părintele voia să schimbe maşina, să viziteze ţările şi muncea de dimineaţă până seara. Nu mai avea timp de copii. Vorbim de familia sub asediu, sub stres. În al doilea rând, cauza este şi educaţia. Cum s-au schimbat conţinuturile, programele în sistemul educaţional. Din păcate, profesorul a ajuns victima unor copii cu agresivităţi pe care nu şi le pot controla. Şcoala este un loc în care trebuie să se manifeste autoritatea dascălului. Educaţia nu mai este văzută ca un factor care asigură succesul sau măcar o viaţă demnă.

Şi către ce credeţi că ne îndreptăm?

– Lumea generaţiilor se schimbă, lumea dispare. Nu ştim spre ce ne îndreptăm. Aşa cum a dispărut lumea negustorilor, perioada interbelică, lumea cavalerilor şi a domniţelor, a ciobanului român.

Ce muzică ascultaţi?

– Ce ascultam şi în tinereţe. Revizitez. Pink Floyd, rock psihedelic, cu timiditate, muzică din zona barocului veneţian, Vivaldi. Nu pot spune că am ajuns la marii romantici, la un Beethoven. Şi un Paraziţii şi un BUG Mafia, dar acestea sunt condimente şi nu poţi mânca mereu condimentat.

Ce părere aveţi de presa actuală, în general?

– Regret anii presei pe hârtie. Consider că este inadmisibil ca România să nu aibă mari ziare tipărite. Presa este şi o instituţie culturală. Chiar dacă a citi este dificil, pentru că presupune un efort, o educaţie în spate, este inadmisibil ca România să nu aibă presă de calitate pe hârtie. Nu faci presă doar la TV.

Sau doar în online?

– “Mediul este mesajul” ne învaţă Marshall McLuhan. Atâta timp cât pe online ai posibilitatea să treci de la o pagină la alta, de la un text la altul, prin intermediul hyperlink-urilor sau în navigator, deci nu citeşti, navighezi, atâta timp cât unei ştiri sau unei pagini nu-i acorzi mai mult de 40 de secunde cum spun statisticile, asta modifică şi caracterul presei. Eşti obligat să scrii scurt, să mergi la esenţial, să renunţi la background, să renunţi la context, eşti silit să dai titluri care să-ţi asigure click-uri, accesări şi atât. Nu ştii niciodată calitatea celui care te citeşte. Atâta vreme cât fiecare se consideră jurnalist în reţelele sociale şi îşi dă cu părerea despre orice, afectând munca jurnalistului şi autoritatea lui, a jurnalistului care analizează un fenomen, care ştie, şi atâta timp cât tu eşti egal cu cel care îţi comentează în trei rânduri, îţi desconsideră munca ta, ca să nu spun că înjură, nu mi se pare că online-ul este atât de benefic pentru media şi pentru societate în general.

Revenind la ideea de politică, nu aveţi nicio pasiune în acest sens?

– Cred că timpul, după o anumită vârstă, devine foarte preţios şi câtă vreme ai garantate drepturi şi libertăţi fundamentale în societatea românească, pasiunile politice nu mai au ce căuta. Poţi să activezi, să crezi, să votezi. Pentru că lumea nu mai este a mea. Lumea este a voastră.

De la ce vârstă, lumea nu mai este a dumneavoastră?

– De la 50 de ani. După 50, am o lume mult mai mică. Spui asta de când îţi dai seama că eşti supus greşelii şi că mintea ta nu poate să controleze toată complexitatea lumii. Şi, atunci, intervine mai multă degajare, mai multă libertate, mai facem loc şi lui Dumnezeu în viaţa noastră. Câtă vreme dai fericirea pe bogăţie nu cred că este un schimb echitabil.

Care este, domnule Cristian Cocea, cel mai important lucru în viaţă?

– Viaţa însăşi.

Graţiela Bâzoi

Foto: arhivă personală Cristian Cocea

Write A Comment