Interlocutorul nostru este Nicolae Pavelescu, născut în 1961, inginer de meserie, un pasionat al matematicii, absolvent al Institutului Politehnic Bucureşti- Facultatea Tehnologia Construcţiilor de Maşini, fost lider de sindicat al Uzinei Dacia, în perioada 1996-2020, deputat PSD la primul mandat. “Omenirea trebuie să trăiască în toleranţă. Dacă toleranţa nu este gândită în aşa fel încât şi cel de lângă mine, de lângă tine, să aibă ce trebuie, nu este bine.” – ne spune Nicolae Pavelescu la rubrica Despre Viaţă.
Care este, domnule Nicolae Pavelescu, cel mai important lucru în viaţă?
– Sănătatea şi familia.
V-a plăcut foarte tare matematica. Cum v-a ajutat în viaţă?
– Aş face o analogie între o persoană căreia îi place literatura şi o persoană căreia îi place matematica. Matematica îţi structurează mintea, te învaţă să formulezi răspunsuri cât mai scurte şi să foloseşti cuvintele care te avantajează. Literatura în schimb este un lucru frumos, plăcută pentru a fi ascultată, dar îţi trebuie mai mult timp s-o şi percepi. Eu am avut norocul să întâlnesc în copilăria mea profesori de matematică de o exigenţă ieşită din comun. Şi, totuşi, m-au învăţat să învăţ matematica după natură. Mulţimile să mi le închipui ca pe nişte plante. Una dintre teoremele de bază este cea a celor trei perpendiculare. Ce este mai simplu decât să te uiţi într-un colţ de cameră şi să vezi cele trei perpendiculare? Una, două, trei (zâmbeşte).
Ce profesori severi aţi avut în liceu?
– La română pe domnul Nicolae Spinei, la matematică pe domnul Eduard Minasian, la fizică pe domnul Moţoiu.
Unde aţi făcut Facultatea?
– Pentru mine, Facultatea trebuie să se facă într-unul din centrele universitare mari. Erau cele de la Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Craiova. Am făcut-o în cel mai mare centru universitar, la Bucureşti.
Aţi stat la cămin?
– Da. Viaţa de student nu poate fi făcută singur. Viaţa de student o faci numai în comunitate şi socializând. Pentru că, prin socializare, te poţi dezvolta, îţi dai seama cum să-ţi alegi prietenii. Oamenii sunt oameni, nu toţi sunt prieteni. Iar deviza mea, când am stat la cămin, a fost aşa: în anturaj, eu să conduc anturajul şi nu anturajul pe mine.
Aţi fumat vreodată?
– Atât de zgârcit sunt, încât nu aş da banii pe ţigări (zâmbeşte). N-am fumat, pentru că tatăl meu, profesor de meserie, fuma “Carpaţi” fără filtru. Trei pachete pe zi, deci nu mult (zâmbeşte). Când ieşeam din apartament, hainele îmi miroseau de parcă ieşisem din cortul unor ţigani care făcuseră focul. De atunci nu am suportat fumul de ţigară.
Unde v-aţi născut?
– Eu sunt cel mai celebru om din judeţul Argeş pe treaba asta. Sunt născut la Cuca şi crescut la Vedea. Tatăl meu, când era la Cuca – directorul şcolii- şcoala e construită când era el director- a întâlnit-o pe mama. Şi m-am născut la Cuca. Dar, de fel, tatăl meu e din Vedea. Şi am crescut la Vedea, unde tata a făcut casă. Mama era din Ştefăneşti.
Amintirile frumoase din facultate sunt multe?
– Eu am fost un tip care a învăţat numai în sesiune. Toată ziua “băteam” Bucureştiul şi învăţam de la 11 noaptea până la 4 dimineaţa. Amintiri frumoase sunt foarte multe. Una dintre ele o am de la un coleg de facultate, astăzi foarte realizat. La examen zicea mereu: “Lasă-mă pe mine să trag primul biletul”. Prima dată nu mi-am dat seama de ce, dar a doua oară da. Trăgea biletul, apoi îl amesteca. Şi îl întreba profesorul: “De ce l-ai amestecat?” Iar el spunea “Am tras biletul nr 13 şi 13 e cu ghinion pentru mine”. Profesorul era aşa de tacticos încât căuta să scoată biletul cu nr 13 să i-l dea să-l rezolve. Dar colegul de fapt doar pe ăsta ştia să-l rezolve (zâmbeşte). Îmi mai amintesc faptul că n-am avut niciodată restanţe la facultate, dar nu eram nici student de 10, că nu-ţi dădeau bursă. Dar eram tot timpul ofticat că eu mă duceam la examen, iar ceilalţi colegi ziceau-“Mie îmi trebuie 7”. “Păi de ce?” “Să iau bursă!”. Iar eu dacă luam 9, nu mă băga nimeni în seamă. Că ziceau că au părinţii mei bani mulţi, deci nu primeam bursă. Venitul părinţilor depăşea plafonul de salarii. Mama avea 6500 la Inspectoratul Şcolar, iar tata 5000.
Nici bursă de merit nu luaţi?
– Nu existau atunci burse de merit. Sau, ca să iei bursă de merit, trebuia să te faci membru de partid, iar eu nu am vrut niciodată asta.
N-aţi fost nici invitat să intraţi în partidul Comunist?
– În anul doi de facultate, îmi aduc aminte că jucam fotbal în Regie, cu cei din Giuleşti. Şi vine unul zbuciumat, transpirat şi îmi zice “Vă caută secretarul de partid”. Eu zic: “Lasă-l…să termin meciul, să îmi fac duş”. Când mă duc, era unul de 1.90 înălţime şi zice “Ştiţi de ce v-am chemat?”. “Nu” – zic. “Să vă fac membru de partid”. Eu, uimit zic: “Dar am cerut eu treaba asta şi nu ştiu? De ce vreţi asta?” “Să fiţi membru de partid şi să răspundeţi de cantină” Şi spun- “Altă treabă n-am. Să-mi prăpădesc eu timpul liber?”. Şi n-am acceptat. A ţipat că n-o să-mi aprobe niciodată examinări, cutare, cutare, şi i-am zis: “Ho, că nu le-am cerut”. Că nu o să mă duc în tabără. “Lasă că mă duc eu”- am zis.. Şi mi-a spus “O să vii în anul 5, o să mă rogi să te fac membru de partid şi n-o să fiu de acord”. Şi am răspuns: “O să trec şi anul 5 şi nu am să rog pe nimeni să mă facă membru de partid!”. Nu am avut niciodată teamă de cineva sau stres. Doar de Dumnezeu, să mă lase în toate facultăţile mintale şi fizice, să pot să fac ce vreau eu cu mintea mea şi să fiu sănătos.
Aşa aţi fost mereu, independent, curajos?
– Am învăţat teoria asta rezolvând problemele din Gazeta Matematică. Dar felul de viaţă, de educaţie, l-am primit de la părinţi. Nu am fost niciodată certat. Mi se explica mereu de ce am greşit, cum am greşit şi cum trebuia să reacţionez.
La Dacia cum aţi ajuns?
– Cu repartiţie guvernamentală. Am terminat facultatea cu media 8,70, iar la examenul de stat am luat 10. Şi au început să strige repartiţiile pe toată ţara. Când am văzut că până la mine mai e, m-am dus să mănânc. Când m-am întors, într-un minut m-a strigat. Şi am zis eu: “Vreau locul următor de la Dacia!”, că nu ştiam câte se dăduseră până atunci. (zâmbeşte) Şi aşa am ajuns la Dacia.
Cine era director atunci?
– Era Nicolae Matea. 1986.
Ce trepte aţi parcurs?
– De toate. Eu din fire, sunt un tip ambiţios şi nu-mi place să-mi spună cineva că nu ştiu. În primele trei luni am făcut posturile de muncitor. Nu mi-a fost ruşine să pun întrebări, să le spun, vezi Doamne, ce inginer sunt eu, că eram inginer stagiar. Am pus întrebări, şi de la fiecare muncitor am învăţat câte ceva. Am fost maistru, apoi dispecer, într-un final inginer de proiectare.
Ceauşescu venea la Dacia, nu?
– Am două amintiri frumoase cu Ceauşescu. Una ca student, în 1985. Se făcea taluzarea Dâmboviţei în Bucureşti. Într-o duminică, jucam tenis de masă în holul Facultăţii. A venit Nicolae Ceauşescu. Avea şapca în cap. “Bună ziua, băieţi! Ce faceţi?”- a întrebat. Parcă nu vedea ce făceam. (zâmbeşte) Jucam tenis. Şi a plecat. N-a avut treabă cu noi. Dar au venit securiştii a doua zi să ne întrebe ce i-am spus lui Ceauşescu. Iar a doua amintire este de la Dacia, cu Elena Ceauşescu. Mă puseseră să-i dau buchetul cu flori. A venit o doamnă doctor şi îmi zice: “Dacă vrei să dai flori, te duci şi-ţi razi mustaţa şi te tunzi!” Iar eu am spus: “Să fii sănătoasă că eu nu mai dau niciun buchet!”. Şi am plecat. Ce putea să-mi facă? În tinereţe, aveam păr lung, mustaţă mare. Aşa eram şi la Dacia.
Cum aţi ajuns în sindicat, domnule Pavelescu?
– Uzina era împărţită în şapte societăţi comerciale. Toţi cei de la Ecma, una dintre cele şapte, unde lucram ca inginer proiectant, trăgeau de mine să fac sindicat. Şi eu am spus că nu voi dezbina niciodată un sindicat mare, să-l franjurăm. Exista un sindicat, cel mare, dar fiecare îşi dorea să aibă autoritatea lui, local, pe cele şapte societăţi. Nu doream ca Ecma să se despartă de Automobile Dacia. Ideea mea a fost că unitatea dă forţa. Şi atunci mi-au spus: “Candidează tu!” Dar nu aveam nicio şansă. Noi eram la Ecma 5000-6000 de oameni, iar la Automobile erau 18.000. Era puţin probabil să câştig. În primul tur, am mâncat bătaie. Am luat cu 20 de voturi mai puţin decât candidatul de la Automobile. Dar el nu avea jumătate plus unu şi am intrat în turul doi. Cu 10, 11 voturi diferenţă am câştigat. Am devenit lider de sindicat pe toate cele şapte societăţi. Era în 1996.
Ce v-aţi propus atunci?
– Primul lucru pe care îl anunţasem era privatizarea societăţii. Din 1998-2000, nu mai aveam produs, nu mai aveam cutie de viteză, motor. Erau de generaţie veche şi nu se mai pliau pe piaţă. Al doilea a fost ca oamenii să nu plece acasă fără salarii compensatorii. Am fost prima întreprindere din România care a acordat salarii compensatorii. Am fost singurul român care a reuşit în România, cu multinaţionalele, să acordăm două zile plătite de angajator şi tichete de masă pentru oamenii care donează sânge. Am fost întrebat de directorul de Resurse Umane de la Renault de ce susţin treaba asta. Am zis: “Simplu! Eu vin din România. Nu eu îi pun să muncească pe oameni. Voi îi munciţi.” Şi le-am spus să fie solidari cu românii pentru că noi venim după o perioadă comunistă. Şi i-am convins. Eu ca tip, ca fiinţă, nu suportam ideea de a face o privatizare cu un asiatic. Asiaticii au cultul muncii altfel decât europenii. Eu întodeauna am spus că locul României este în Europa. La privatizare, am propus trei companii: Volkswagen, Fiat şi Renault. De ce Renault? Aveam deja cultura Renault. Fabricam deja o maşină făcută de ei, ştiam că au un istoric în spate, deci puteam produce repede şi mai ştiam că, fiind latini, într-un fel şi francofoni, ne vom înţelege mult mai bine decât cu restul.
Pe domnul Constantin Stroe cum l-aţi cunoscut?
– Pe domnul Stroe l-am cunoscut de când eram student. Apoi l-am revăzut ca director la Fabrica Cutii de Viteză. Când am venit stagiar, el era director tehnic de Centrală, unitate din care făceau parte Braşovul, Câmpulung, Piteşti şi Craiova. Domnul Stroe îl refuzase pe Ceauşescu să se ducă la Braşov ca director general. Iar sistemul comunist la retrogradat director la Fabrica de Cutii de Viteză. El a plecat apoi director la Timişoara, iar în septembrie 1990 a venit director general la Dacia. Ca om, a fost un om extraordinar. A rămas director general până în 2003. M-am înţeles perfect cu el. Avea un raţionament foarte bine pus la punct. Dar era foarte orgolios, nu suporta să-l contrazici.
Dvs cât aţi stat la Dacia?
– Până în 2020.
Cum v-aţi decis să intraţi în politică?
– Eu sunt social-democrat prin definiţie. Nu unul vopsit. Nu poţi fi lider de sindicat, un sindicat atât de mare precum cel de la Dacia, dacă nu ai gândirea apropiată de oameni. Stânga pune omul în mijloc şi pe majoritatea oamenilor, iar dreapta pune elita şi împarte banii cu elita.
Iar centru-dreapta?
– Pune elitele la mijloc, dar ia în calcul şi cercurile concentrice care au mai puţini bani, dar tot de dreapta sunt.
Centru-stânga?
– Aici sunt cei care ţin la oameni, dar nu întotdeauna dau tot ce trebuie pentru oameni. De exemplu, dacă ai putea să dai o indexare cu inflaţia de 12%, centru-stânga îţi va da precis 10%.
Şi centru-dreapta?
– 5%. (zâmbeşte)
Aveţi doctrinele politice foarte clar delimitate.
– Acum, noi avem o mare prostie în politica românească, pe care nu am s-o suport în viaţa mea. Să mă înscriu în PSD şi, după un an, să mă transfer în PNL. Adică eu intru în partid cu doctrină social-democrată şi într-un an îmi sclipeşte mintea şi mă fac de dreapta?
Cu ce gânduri aţi plecat de la Dacia şi aţi păşit în politică?
– Au fost trei lucruri. Trebuia să-mi schimb limbajul, în sensul în care generaţiile tinere nu ştiau ce se întâmplă într-o întreprindere mare auto. Nu le puteai explica decât prin cunoştinţele pe care le aveau ei. Calculator etc. Însemna să fac un efort mai mare decât trebuia. Al doilea lucru, tot legat de generaţiile tinere, ele nu aveau istoricul unei mişcări sindicale. Ca organizator de mişcări sindicale, nu agream ca tinerii să vină cu pocnitori. Aia nu mai era mişcare sindicală, era un bâlci. De dus la stadion. Al treilea motiv era că, odată şi odată, trebuia să plec de acolo (zâmbeşte). Vârsta. E o chestie de raţiune. Francezii au un proverb: “Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit”. Suntem trecători. Ambiţia mea a fost că am început cariera într-un fel şi vreau s-o termin în alt fel. La PSD am găsit o echipă foarte bună. Pe mulţi îi cunoşteam de multă vreme. Mi s-a propus în 2020 să intru în politică şi am intrat. Membru PSD nu am fost până atunci pentru că nu aveam voie, ca lider de sindicat. Nu mi-am permis să mint oamenii. Decât să minţi, mai bine spui adevărul. Minciuna trebuie s-o ţii minte în fiecare zi. Practic, am intrat în politică, atunci când am închis Uzina din cauza pandemiei şi s-a repornit producţia. Am întrebat atunci la Paris: “De ce fabricile din Franţa s-au închis din cauza pandemiei, iar fabrica din România, nu? La noi nu era Covid?” Am reuşit într-o jumătate de oră să strâng toate forurile de conducere decizionale pentru Dacia şi să dea aceeaşi decizie ca şi în Franţa.
Ce v-au răspuns atunci, înainte de decizie?
– Că noi avem desfacere şi că trebuie să fabricăm. Apoi au realizat că trebuie închisă şi la noi.
Campania din 2020 cum a fost?
– Am fost în campanie două săptămâni, pentru că două săptămâni m-am închis în casă pentru că soţia avea Covid. A trebuit. Că mă dădea la presă apoi (zâmbește).
Ce părere aveţi despre presă?
– Consider că presa este foarte necesară într-o democraţie. Este un instrument din care poţi învăţa. Dacă ai de la cine, evident. Am o amintire frumoasă vizavi de presă. Eram student. Stăteam în Trivale, şi erau aşa vreo 40.000 de locuitori atunci în cartier. Mă duceam să cumpăr ziarul Sportul de la chioşcuri. Stăteam trei ore în piaţă, la Complexul 1, până citea toată lumea Sportul. Că veneau doar zece ziare pe chioşc. O amintire care nu mi se şterge repede din minte. Presa este necesară. Dar nu presa plătită să scrie unul ca să-l denigreze pe altul. Asta nu e presă. Am o vorbă cu presa din Argeş: puteţi să scrieţi de mine ce vreţi, cu o condiţie: să nu scrieţi să sunt prost, pentru că trebuie să mi-o demonstraţi şi să nu scrieţi că sunt sărac, pentru că îmi trageţi a rău.
Care e cea mai de preţ avere a dvs?
– Familia. Ţin foarte mult la familie. Orice problemă ai avea nu o rezolvi cu lumea. O rezolvi cu familia.
Ca o concluzie, după mandatul de deputat, ce aţi putea spune?
– Din tot ce mi-am propus ca deputat, am făcut 80%. Singurul lucru pe care nu am reuşit să-l facem, nu eu, că eu susţin, politica este o muncă de echipă, este impozitarea pe forţa de muncă. Nu se poate continua în maniera asta. Avem cea mai mare impozitare din Europa pe forţa de muncă. 43% este fantastic de mult. Dacă reuşeam să o ducem undeva la 27%, 28%, era extraordinar de bine. Unul ca Dacia, o multinaţională, poate suporta această impozitare, o poate duce, dar unul care are o întreprindere mică ori o tonetă nu are cum s-o ducă. Şi atunci, o suportă doi inşi: o dată muncitorul, că suma lui de bani în mână este mai mică, iar a doua oară angajatorul, că, în loc să dezvolte o afacere, trebuie să dea la stat. Nu am reuşit, din păcate, aici. 
Al doilea lucru ar fi că eu sunt un mare susţinător al produselor româneşti. Nu putem dezvolta o ţară, dacă vom tot importa să consumăm. Trebuie să producem aici. Chiar şi în pandemie am spus, când s-au închis pieţele, că nu putem să ne batem joc de oamenii care produc. Supermarketurile sunt necesare, dar sunt necesare să le scoatem din oraş, ca pieţele noastre agroindustriale să pună în valoare producătorii autohtoni.
Veţi mai candida?
– Din punctul meu de vedere, da. Nu ştiu însă care este punctul de vedere al partidului. Şi nu ştiu care va fi starea sănătăţii mele la momentul respectiv. Un om se poate degrada şi într-o lună şi în zece zile. De la o anumită vârstă, trebuie să iei în calcul că sănătatea este totuşi prioritară.
Aveţi probleme de sănătate?
– Nu. Deocamdată.
Aveţi regrete?
– Nu. Am făcut şi greşeli de-a lungul vieţii. Dar ce mai câştig dacă tot le-am făcut? Ştiu sigur că nu am făcut rău la nimeni. Ştiu că nu mi-am propus niciodată să arăt cu degetul pe cineva. Şi mai ştiu ceva. Că omenirea trebuie să trăiască într-o toleranţă. Dacă toleranţa nu este gândită în aşa fel încât şi cel de lângă mine, de lângă tine, să aibă ce trebuie, nu este bine. Oamenii se pot dezvolta numai în comunitate.
Aţi avut vreodată un model în viaţă, domnule Pavelescu?
– Pe mama mea. A fost învăţătoare, apoi a terminat Psihologia. Niciodată nu-mi spunea: “Aici ai greşit!” Te făcea în aşa fel, încât a doua oară nu mai greşeai. A fost o fiinţă foarte respectată. De ce? Pentru că a ştiut să respecte. Nu poţi fi respectat dacă nu respecţi.
Ce credeţi despre asta, despre respect?
– Respectul are trei noţiuni. În primul rând să ştii ce este. În al doilea rând, să-l aplici tu primul. Şi, în al treilea rând, să nu-i reproşezi celui din faţă că nu te respectă.
Persoane politice pe care le apreciaţi?
– A fost Antonie Iorgovan, al doilea Vadim Tudor. Vadim era cult, avea lângă el profesori de înaltă clasă, nu era ce vedeam noi la TV. Şi de la Argeş, pe doamna Simona Bucura Oprescu. O doamnă extrem de bătăioasă. Făcând o glumă, când am intrat în politică, am întrebat-o pe Simona Bucura Oprescu câţi ani are băiatul dumneaei. Şi zice: “E clasa pregătitoare. Dar de ce mă întrebi?” Şi îi spun: “Mai ai acum unul la clasa pregătitoare. Pe mine în politică”. (zâmbeşte) Cu domnul Ion Mînzînă am o relaţie specială. Mie îmi plac oamenii care îţi spun franc în faţă, iar el este unul dintre ei.
Pe cine vedeţi preşedinte al ţării?
– România are nevoie de o schimbare. Ne trebuie un preşedinte de stânga. Nu putem să construim o Românie cu preşedinte de dreapta, când ţările dezvoltate se duc spre stânga. Nu ştiu cine va candida. Am avut 10 ani preşedinte de stânga- pe Iliescu şi peste 20 de ani – preşedinte de dreapta. Şi, iată că România nu s-a dezvoltat cum ar fi trebuit. Nu îmi aduc aminte nimic bun făcut de preşedintele Iohannis în ultimii zece ani.
Cum aţi defini politica?
– Politica este o ştiinţă care se face pentru oameni, cu aplicabilitate la oameni. Şi cu o condiţie: să fie negociabilă, nu impusă de partid.
Graţiela Bâzoi
Foto: arhivă personală Nicolae Pavelescu
