Interlocutorul Rubricii DESPRE VIAŢĂ este primarul Ion Dumitru, cunoscut ca “Ducele” de Albota. Este născut în Albota, pe 21 februarie 1948. A lucrat la Uzina Dacia, Petrochimie şi la Service-ul Auto Dacia Ştefăneşti (Iatsa), de unde a avut ocazia să plece, pentru opt ani, în afara ţării, în echipa de Service Extern. Este primar al localităţii Albota din anul 1996, iar de opt ani este preşedinte al Asociaţiei Comunelor din România, Filiala Argeş.
Sunteţi mai mulţi fraţi, domnule primar Ion Dumitru?
– Eu sunt singur de la unul dintre părinţi. Mama mea a ţinut doi bărbaţi. Tatăl meu nu m-a recunoscut. Nu a fost nicio problemă. A stat opt ani cu mama, dar, înainte de a muri şi asta e foarte important, eu l-am ajutat financiar, deşi el a fost un om foarte bogat. Făcea frucola, un fel de pepsicola. La Bucureşti şi peste tot, eu am fost cel care am plătit pentru el, deşi avea foarte mulţi bani.
Deci l-aţi ajutat foarte mult pe tatăl dvs, deşi nu v-a recunoscut de fiu.
– Da. Şi înainte de a muri, m-a sunat soţia lui şi a zis: “Vino, că nu poate să moară”. El a murit de cancer. Şi m-am dus, m-a ţinut de mână, asta m-a impresionat foarte mult, şi mi-a zis de faţă cu soţia lui: “Te rog din suflet să mă ierţi. Semeni cu mine, eşti unul dintre cei mai buni copii ai mei. Iartă-mă pentru că nu te-am ajutat cu nimic, iar tu ai realizat totul singur”. M-a întrebat: “Mă ierţi?” I-am zis: “Da, mă, te iert, dar nu am de ce, că mi-ai dat viaţă.”
Câţi ani aveaţi când a murit tatăl dvs?
– Eu aveam 60 de ani. Mă respecta foarte mult şi soţia lui. Era a treia lui soţie. M-a ţinut de mână, am ieşit de acolo, apoi am stat pe o bancă pentru că nu-mi reveneam. Doamna lui îmi spusese că nu poate muri pentru că vrea să vorbească cu mine, că are un mare păcat pe suflet. În timp ce era în spital, eu trimiteam bani. El m-a sunat la un moment dat şi mi-a zis: “Nu-mi mai trimite bani că nu-mi dă banii. Nu ajung la mine”. Ultimii 20 de milioane de lei pe care i-am trimis la spital la Bucureşti nu au ajuns la el. Nu mai are importanţă cui i-am dat să-i dea. A doua zi dimineaţă, după ce am vorbit cu el, a murit. I-a spus soţiei lui: “Mor împăcat că Nelu m-a iertat”. Dar, încă o dată spun, nu aveam de ce să-l iert, că el mi-a dat viaţă. Iar eu am luat viaţa în plin. Am ştiut că nu am nicio şansă decât să muncesc. Când veneam de la Timişoara de la şcoală, în fiecare vară făceam câte trei puţuri la târnăcop, în comuna Albota.
De ce Timişoara?
– Lângă Timişoara, la Jimbolia. Pentru că aici nu am putut să intru pe nicăieri că mama mea a fost chiaburoaică. Am avut o moară. Erau cu ochii pe noi. Pe fratele meu vitreg, pe cel mare, l-a dat afară de la şcoala de meserii, astăzi Colegiul Armand Călinescu. Să-i dea Dumnezeu sănătate domnului Tănase de la Service Ştefăneşti de la Personal pentru că n-a scris că pe mama mea o cheamă Krall şi a scris că o cheamă Dumitru. Aşa, dosarul meu a trecut la Ministerul Economiei şi am putut ulterior să intru în echipa de Service extern de la Service Dacia.
Când v-aţi însurat?
– M-am însurat în 1970. Aveam 21 de ani. Primul copil a venit imediat, în 1971, la 1 noiembrie. Am două fete care au avut atâta grijă de mine cât am fost în spital…
V-aţi însurat devreme.
– Păi mi-o lua careva, că era frumoasă nevastă-mea.
Cum aţi cunoscut-o pe soţia dvs?
– Am fost elevi de la întâia până în a şaptea. Ea a dat la Odobescu, eu la Trustul de Construcţii, dar n-am luat şi am plecat. M-am dus la Jimbolia, lângă Timişoara, am făcut Şcoala de Motoare Diesel. Am revenit la Petrochimie, am lucrat la Întreprinderea de Instalaţii Bucureşti, apoi am lucrat în Sala de Comandă de la Piroliză 1. Apoi am găsit un post la Uzina de Autoturisme, la Atelierul de Precizie. Reparam şublere şi debitmetre. Dar acolo nu era pentru mine şi m-am dus încercător la pistă. Am fost printre puţinii oameni care aveau voie să ia Dacia 1300, că atunci apărea. O luam din bandă şi făceam probe cu ea s-o duc la finisări. Era o bijuterie de maşină la vremea aia. Apoi la Staţia de Încercări, apoi la Service Auto Dacia Ştefăneşti. La bază am Şcoala de Maiştri. Am făcut eu ce am făcut şi facultatea şi master, dar eu sunt maistrul Dumitru.
Când aţi plecat în străinătate?
– În 1979 am plecat în Algeria. N-am câştigat într-un an decât 800 de dolari şi ceva aur. Dar datorită rezultatelor bune din Algeria, am primit Iordania, cu 1400 de dolari pe lună. În Algeria aveam 248 de dolari la 31 de zile, 240 de dolari la 30 de zile ale lunii. Apoi Egipt, Grecia…
Cel mai mult unde aţi stat?
– În Egipt. Patru ani. Vorbeam arabă, aveam mustăţi, aveam gălăbie (îmbrăcăminte arabă). Mă confundam cu ei. Mi s-a schimbat viaţa atunci. Vorbesc trei limbi străine. De baltă. Dar zic prietenii mei şi acum: “Staţi un pic că-şi dă ticu drumul la vorbit”.
Care sunt?
– Franceză, engleză şi arabă. Cel mai mult mi-a plăcut araba.
Îmi spuneţi ceva în arabă?
– Alsalam ealaykum warahimah allah wabarakatuh.
Ce înseamnă?
– Fie ca pacea, binecuvântările și mila lui Dumnezeu să fie asupra voastră!
Cea mai frumoasă amintire din străinătate care este?
– În Algeria. N-am băut, n-am fumat, dar am avut defectul ăla cu dragostea. Cineva a pus ochii pe mine, iar eu nu eram de nasul dumneaei. Domnul Nicolescu, venit în control, eram prin Sahara cu dumnealui, mi-a zis: „Du-te departe de Alger că te curentezi aici. Dacă aia a pus ochii pe tine, tu trebuie să pleci”. M-a dus la Annaba, tot în Algeria. Algeria a fost cea mai grea din ţările în care am trăit. Nu biserică, nu nimic. Multe nu aveam voie să facem. La Annaba lucram într-o plantaţie de măslini. Erau mulţi profesori care învăţau acolo la universităţi, prin RomConsult. M-am apucat să iau instalaţii de sticlă, dacă tot lucram în plantaţii de mandarine şi portocale, nu gloanţe din astea care se importă cum în România. Toţi profesorii le decojau şi făceam alcool. Puneam coloranţi şi făceam şi secărică şi de toate. Eram cel mai iubit dintre pământeni. Veneau şi ziceau: „Ia să vedem ce a mai făcut Ducele”.
Care este istorioara cu „Ducele”, domnule primar?
– În 1979, ne-a aliniat pe toţi domnul Marin Pariş, şeful Agenției economice. În Alger. Şi a început: „Tu de unde eşti?” „Bucureşti”. „Tu?” „Ploieşti”. „Tu de unde eşti?” „Albota”. Şi a întrebat: „Ce e Albota asta?” „O comună lângă Piteşti. Un fel de ducat”, am zis. „O comună frumoasă, în zona subcarpatică, de deal”. Şi zice: „Daa, şi tu eşti un fel de duce?” Zic „Nu, dar dacă spuneţi dumneavoastră, chiar îmi place”. „Ia să pleci tu acasă cu primul avion că eu nu am nevoie de duci aici”, mi-a zis. „Te duci la mine acasă, sapi varza, îmi culegi foi de dafin, sapi roşiile”. Eu i-am zis: „Păi nu fac eu. La mine face mama, face nevastă-mea”. „Faci tu mă aici”, mi-a spus. Dar am scăpat. Că după Alger, am ajuns în Annaba, cum spuneam. Îmi era groază de treaba asta în Alger, că acolo nu ploua deloc, eram plin de praf şi de cameleoni. Domnul Nicolescu mi-a dat apoi Iordania. Şmecheră Iordania. Cine venea la Amman, voia să vadă Petra. Iar eu, ţăranul de la Albota, găsisem o scurtătură pe munte şi treceam foarte repede. Tot timpul i-am dus pe scurtătură. Nu m-am uitat niciodată în jos. Pe acolo făceau românii o linie electrică, prin munţi. Am o stimă deosebită pentru români. Nu-i egalam cu nimeni. Românul face de toate şi bine. Am continuat cu străinătatea până când m-am săturat.
Când v-aţi întors din Iordania?
– În 1982. Cam opt ani am stat în străinătate. Algeria, Egipt, Iordania, Maroc. Soţia avea voie să mă viziteze o dată la şase luni, iar eu aveam voie să vin în ţară o dată pe an. Au mai fost Grecia, am văzut toată Europa socialistă, de până în Revoluţie. Am văzut China.
Cum v-a prins Revoluţia?
– Venisem din China. Cu o mie de stilouri cu peniţă de aur, o orgă electronică Yamaha de 5 mii de lei şi ce am mai adus la copii. M-am bucurat la Revoluţie. Dar nu am crezut niciodată că va dura 30 de ani şi vom ajunge mai rău decât am fost. Aveam comerţ cu toate ţările pe unde am fost. În Iordania toată lumea mânca tocană de legume din România. Am dat apă minerală, perdele. Era omor pe ele. La fel, schimburile de mărfuri dintre noi şi Egipt era colosal. Ştiu pentru că mai erau şi oameni comozi, care mă trimiteau pe mine să descarc marfă, când veneau pescadoarele Polar 3, Polar 4, Polar 6. Şi cine descarcă, încarcă. Îmi dădeau de toate, iar eu, care lucram la armata egipteană, aveam voie să intru în port cu patru-cinci saci de cafea. Iar ei îmi puneau în maşină cât puteam să duc. Acum, situaţia este de zece ori mai rea decât era atunci. Vindeam în Egipt becuri, frigidere, cântare, tractoare, camioane. De două ori pe săptămână veneau acolo avioane cu miei, cu brânză. E adevărat că noi am suferit, dar aşa am scăpat de datorii. În 1987, când am scăpat de datorii, aveam 3 milioane de dolari în buzunarul statului. I-a mâncat Petre Roman. După revoluţie, au dispărut fără urmă. Ştiu asta pentru că patru ani am lucrat pentru firma Crescent care vindea maşini la armata egipteană.
În străinătate aţi plecat prin Service Auto Dacia Ştefăneşti- Iatsa.
– Da, în străinătate am plecat prin Auto Dacia, dar m-a plătit Crescent (n.r. firma lui Dan Voiculescu, patronul Antena 3). Îmi dădea salariu de trei ori mai mare decât al ambasadorului.
Dar cum l-aţi cunoscut de fapt pe domnul Constantin Nicolescu?
– Am venit la Service Iasta Ştefăneşti, ca să vedeţi o soartă. Lucram la reparaţii, la mecanici. Dânsul era şef de Secţie. Şi fratele, Petrică, lucra cu noi în diagnoză. Oameni de mare caracter, orice s-ar spune despre ei. Aşa, şi s-a ţinut un meci de fotbal, eu jucam fotbal foarte bine. Şi Dan Coman, tatăl lui Dani Coman, era prieten cu mine, era la Personalul Tessa. Coman i-a zis domnului Nicolescu: „Hai să-l luăm pe băiatul ăsta la noi, că altfel se complică un pic situaţia, că ăsta e un foarte bun coordonator de joc, ne bat ăştia şi ne facem de râs”. Şi m-a luat pe mine. Sunt stângaci, am jucat, l-am lăsat pe domnul Nicolescu de două ori cu joker jos, adică singur cu portarul, i-am dat pasele dumnealui, a marcat frumos şi a doua zi m-a chemat în birou şi m-a întrebat: „Unde lucrezi?” „La reparaţii”, am zis. „Am înţeles că ai lucrat şi la Uzină, de mâine vii controlor în Diagnoză”. Atunci, mi s-a schimbat viaţa total. Când s-a plecat în străinătate, cu 30 de persoane la nivel naţional, m-a încântat şi pe mine, că cine venea din străinătate venea cu cămăşi de pânză topită şi i-am zis domnului Nicolescu: „Daţi-mi şi mie voie să plec în străinăitate. Să fac parte din grupa de service extern”. Şi acum văd ziua. M-a întrebat: „Crezi că o să fii fericit? Că vei fi singur”. I-am zis „Da, vreau asta pentru mine ca om”. Eram însurat, aveam deja prima fată. Am plecat 12 în Algeria. Am trăit furtunile de nisip de nu ştiu câte ori. Trebuie să ai un ciorap umed şi un bidon de apă şi să ţi-l legi la gură. Am avut opt colegi care s-au întors pentru că nu au putut rezista. Au rămas sarcinile pe mine, pe colegul meu Ghiţulete şi pe alţii. Ne-a venit vaporul de maşini şi am descărcat 600 de maşini în portul Skikda. Eu mi-am spus: sărac în Albota, eu nu mă întorc. Şi nici să mă fac de râs. Şi nu m-am făcut. Iar acum unii îmi cântă prohodul. Nu există ca eu să fi făcut vreodată vreo greşeală. Poate întâmplător, fără să ştiu. Altfel nu.
Şi cum v-aţi decis să candidaţi ca primar, domnule Ion Dumitru?
– În momentul în care a venit un şef în Service şi a deschis uşa din faţă şi a început să bage oameni, iar alţii stăteau la coadă de la ora 3 noaptea ca să intre în Service. Atunci am considerat că locul meu nu mai este acolo. Şi am plecat. Şi am candidat la primărie la Albota şi am ieşit din primul tur. Nu mă voiau în Primărie că spuneau că sunt dur. Dar duritate nu există. Lucrez cu oamenii ăştia de 30 de ani.
Păreaţi mai fioros.
– Doamnă, eu am învăţat în viaţă că programul de lucru începe la 8 şi se termină la 16.00. Când am câştigat alegerile, au venit la serviciu pe la 10.
Cum vedeaţi atunci politica?
– Eu l-am întrebat pe domnul Dan Voiculescu ce e democraţia şi ce este ne…democraţia să zicem. „Măi, copile”, îmi spune. „În democraţie, vorbeşti şi nu te ascultă nimeni, iar în comunism n-ai voie să vorbeşti”. Acum, mă uit ce este în jurul nostru. Ne fac proruşi, ne fac nu ştiu cum. Dar Europa ne-a luat mai mult decât ne-au luat ruşii. Ne-a luat tot.
Prima lucrare pe care aţi făcut-o în Albota care a fost, în primul mandat de primar?
– Atunci era un singur bec în comună. La Poliţie. Comuna era într-o beznă totală. Am făcut iluminat de câţi bani am avut în primărie. Apoi, am făcut primăria. Vechiul sediu avea două camere. La primar stăteau patru persoane în birou. Primăria veche avea atunci o găleată de apă cu cana legată cu lanţ din care bea toată lumea. Aveam o femeie de serviciu. Am desfiinţat postul şi am zis: „Fiecare să-şi facă curat în birou, la locul de muncă”. Apoi am pietruit satul Mareş. Acolo, unde e Teleormanul, se trecea atunci pe un stâlp de lumină. Peste apă. Mergeau în patru labe. Acum am 14 poduri în comună. Pe al 15-lea, de la Mareş, l-am adus acum din Polonia. Mă omoară şi ne omoară pe toţi avizele. Este cea mai mare bătaie de joc la nivel naţional. Nu este posibil să-mi dai aviz la şapte luni de la documentaţie. Se stă şi se doarme. Am patru staţii pe PNRR, pe care nu le pot monta.
Stau cu ele aici, pentru că nu au ieşit avizele şi nu pot elibera autorizaţia de construcţie. Luate de două luni. E nevoie de avize de la Mediu, de la Drumuri Naţionale, studiu topo, studiu geo. Ce este de fapt o staţie, doamnă? O placă de beton pe care montezi o staţie.
Domnule primar, sunteţi un om fericit?
– Sunt un om foarte fericit. Am patru nepoţi. Am realizat foarte multe în comună. Nici eu nu credeam că o să ajung să fac atâtea lucruri.
Ce contează cel mai mult în viaţă?
– Sănătatea. Dacă eşti sănătos, realizezi tot ce vrei în viaţă. Caracterul şi onoarea. Dacă pierzi onoarea, nu mai ai ce să mai pierzi!
Ce aţi învăţat cel mai bine de la viaţă?
– Să tac şi să fac!
(Graţiela Bâzoi), foto- arhivă personală Ion Dumitru
Interviu publicat în Săptămânalul Gherila, Rubrica Despre Viaţă
