Personalitate marcantă a mediului academic argeșean și românesc, în primul rând datorită lucrărilor de cercetare în domeniul fizicii, Dumitru Chirleșan este prorectorul Universităţii Naţionale de Știinţă și Tehnologie Politehnica București, noua titulatură a Politehnicii București, după fuziunea cu Universitatea de Stat Pitești – UPIT – consfinţită prin lege specială pe 29 iunie 2023. Născut pe 20 august 1963, absolvent al Facultății de Fizică – Universitatea București, fost rector al UPIT vreme de opt ani, doctor în fizică, cercetător și coordonator în peste o sută de proiecte europene, Dumitru Chirleșan ne vorbește despre profesie, familie, educaţie, doctorate, sănătate şi valori. “Pericolul major la care suntem supuşi este acela de depersonalizare, din cauza tendinţelor ultraprogresiste şi a curentelor de idei care deviază de la linia tradiţională a poporului din care facem parte.”- ne spune Dumitru Chirleşan în Interviul DESPRE VIAŢĂ.
Domnule Dumitru Chirleşan, venind de la conferinţa de presă de la Primărie, am aflat că aici, la Universitate, vor fi relocaţi mai mulţi elevi.
– Da, am discutat cu domnul primar Cristian Gentea despre disponibilitatea noastră de a primi clasele de la Liceul “Ion Barbu” în spaţiile universităţii, până când vor fi finalizate renovările. Până la 1 octombrie noi nu avem cursuri. Activitatea la vârf începe după 1 octombrie. Suntem bucuroşi că putem da o mână de ajutor în acest sens.
Domnule Dumitru Chirleşan, dumneavoastră unde v-aţi născut?
– Am apărut pe lume pe Valea Someşului, la Năsăud. Părinţii mei erau tineri rău de tot. Munceau la Colonia Minieră din Rodna. Tata era mecanic auto, mama era femeie de serviciu, se ocupa de curăţenie prin autobază. Aşa s-au cunoscut. Când aveam un an, un an şi ceva, ai mei au reuşit să se mute în Bistriţa. Practic, eu mă identific drept bistriţean, pentru că până la 19 ani acolo am crescut. După vremurile de atunci, după tradiţiile de atunci, după mentalităţile şi după comportamentul social al ardeleanului.
Deci prin naştere sunteţi ardelean.
– Exact. Aşa a fost să fie. Am făcut un liceu bun, cel mai bun, “Liviu Rebreanu”, la Profilul Mate-Fizică. Am fost an de an olimpic judeţean la Fizică, mereu locul I. Participam la toate olimpiadele naţionale din timpul liceului.
Soţia este tot ardeleancă?
– Este din mamă ardeleancă şi tată muntean, răgăţean să zicem. Am cunoscut-o la Măgurele (Facultarea de Fizică a Universităţii Bucureşti se află în oraşul Măgurele, judeţul Ilfov), studenţi fiind. Aşa ne-a adunat Dumnezeu. Ea era anul I, eu deja anul II. Şi am pus ochii pe ea. (zâmbeşte)
Cum v-aţi îndrăgostit de fizică?
– Dragostea pentru fizică mi-am câştigat-o de pe urma unui profesor adevărat, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Genul de om care a ştiut să ne şi incite, să ne şi îndrume, să ne mai şi pedepsească din când în când. Prima mea notă la fizică a fost un 3. (zâmbeşte)
Pentru că n-aţi ştiut nimic sau pentru că s-a supărat pe toţi, cum se mai întâmplă să fie sancţionaţi elevii?
– Avea un stil anume, ne-a dat ceva de făcut. Noi n-am făcut, ne-a prins pe picior greşit şi ne-a ars câte un 3 de nu ne-am văzut. Dar valoarea lui intrinsecă pedagogică a constat în faptul că a ştiut să ne stârnească apetitul pentru ştiinţă şi o făcea într-un mod atât de natural. Nu era oră la care să nu vină cu o poveste. Intra în clasă cu o poveste. Avea regia în cap. Intra, se împiedica de prag, trăgea o înjurătură, se uita la noi. “Iar aţi venit, mă, la şcoală, ce căutaţi, mă, aici?”- zicea. Se ducea apoi la catedră, vedea desenat pe catedră un cal. Îl chema Mircea Căluşeru, iar noi îi spuneam “Calul”. “Ah, ăsta sunt eu? Şi de ce mi-aţi făcut coada strâmbă?” Apoi îi întreba pe bendei, că avea nişte clasificări – bendei, tenănăi şi jaşcăi – “Aţi adus, mă, râme?” Şi se ridicau repetenţii tradiţionali din ultimul rând din clasă cu ciorapul cu râme. Domnul profesor era un pescar deosebit.
Le cerea râme?
– Da. Că altfel îi lăsa repetenţi. Iar de aici, de la povestea cu pescuitul, începea: “Când m-am dus eu săptămâna trecută la Sărăţel, a pus trenul frână şi am căzut peste o babă” şi…şi… După o oră, plecai acasă ştiind clar conceptele de inerţie, de forţă de inerţie, masă, acceleraţie. Le înţelegeai pentru că erau într-o poveste. După ce a văzut că suntem câţiva care avem potenţial, a avut curajul să ne lase cheile de la Laboratorul de Fizică, unde nu intrau elevii. Avea acolo tot felul de device-uri, care mai de care mai adevărate pentru studiul fizicii. “Hai, găsiţi-vă de joacă!”, ne spunea. Şi ne jucam. Implicit, ne pregătea şi pentru probele practice de la olimpiada naţională.
Vă mai amintiţi o probă practică de la olimpiada naţională?
– Să demonstrăm legile gazului pe aparatura de laborator. Dragostea mea pentru reactoristica nucleară a început de fapt în liceu. Iar la Bucureşti, mi-am definitivat-o prin parcurgerea a cinci ani de facultate de inginerie fizică în domeniul reactorilor nucleari. Erau şapte specializări care începeau din anul III, aparate de măsură şi control, fizica mediului, fizica atmosferei, fizica pământului şi aşa mai departe. Cea mai greţoasă era fizica reactorilor nucleari. Iar asta era bucuria mea. Dacă luai un 8 la reacţii neutronice, te îmbătai de bucurie. 8 era o notă uriaşă, 6 era de supravieţuire.
Dar de ce fizica nucleară?
– A fost mai incitantă. Ca dovadă, am venit în Argeş în Cercetare, prin repartizarea guvernamentală de la terminarea Facultăţii. Am avut şansa să fiu între primii zece ai generaţiei mele, în 1987. În 1987, erau 12 locuri la Institutul de Cercetări Nucleare, locuri repartizate la Facultatea pe care am terminat-o, la Inginerie Fizică. Aşa am venit la Institutul de Reactori Nucleari Energetici Mioveni, cum se numea atunci IRNE. În 1990 însă, când s-a rupt căruţa la IRNE, ne-am căutat de drum. Din aproape 2000 de cercetători câţi eram atunci, au rămas 300.
Şi unde aţi plecat în 1990?
– În învăţământ. În ultimii ani de Facultate, anii IV şi V, am avut carte de muncă şi post de profesor în Bucureşti.
Unde anume?
– Am predat la Liceul Industrial “Autobuzul”. Deja ştiam atunci care este suma de avantaje şi de dezavantaje în învăţământ. Ştiam că, faţă de zona de cercetare din Institut, voi avea un salariu mai mic. Apoi am venit la Piteşti, la Liceul Industrial nr 7, titular la o Catedră de Fizică. În acelaşi an, am dat concurs la Institutul Militar de Auto şi Tancuri “Basarab I” pe un post de lector în fizică şi astfel m-am văzut în învăţământul superior. Sunt printre puţinii care au primit post de lector în învăţământul superior pe bază de ordin de ministru. La ora actuală nu se mai face aşa ceva. Şi reglementările privind doctoratul erau un pic mai altfel atunci decât astăzi. Eu nu am avut grade, ţoale, cum s-ar spune, chiar dacă eram în Ministerul Apărării. În perioada aceea, nu cred că eram mai mult de 3,4 inşi în tot Ministerul Apărării înscrişi la doctorat. Din tot ce reprezenta institute, şcoli.
Cu cine mai eraţi la doctorat în acea perioadă?
– Cu doamna Liliana Ezechil, de exemplu. Dumnezeu s-o odihnească în pace! Cinci ani am fost colegi de Armată cum s-ar spune. Dar, la vremea respectivă, pentru a-ţi lua titlul de doctor în fizică, îţi trebuiau două lucrări cotate ISI.
Ce este conceptul ISI?
– Înseamnă că revistele clasificate “web of science”, atunci era Institutul de Scientologie, sunt reviste care au nişte filtre extraordinare la publicare. Nu poţi trece decât cu lucrări adevărate. Durează cam un an, un an şi jumătate, până când îţi este publicat un articol. Ţi-l dă înapoi, o mie de corecturi, îl retrimiţi, iar o mie de corecturi, apoi comentarii pe fondul problemei sau pe forma problemei şi în final primeşti ok-ul.
Care a fost teza dvs de doctorat?
– A avut un titlu generic. “Coroziune indusă pe suprafaţa metalelor în condiţii extreme de mediu”. În fapt, urmăream corodarea tecilor de zircaloi în care se află pastila de uraniu în condiţiile extreme de mediu din reactorul nuclear. Presiune, radioactivitate, activitate chimică, termohidraulica sistemului, Toate aveau efect. Iar această mărgică din teza de doctorat, de care sunt foarte mândru şi astăzi, era o modelare cuantică a comportării grupului de atomi străini pe suprafaţa metalului de bază. Astăzi, a devenit o tehnică în sine prin care se construiesc, artificial în laborator, macrocristalele. Japonezii sunt cei mai avansaţi în acest sens. Fac aceste cristale de dimensiune fizică, pentru a putea fi luate în mână. Este un monocristal absolut, creat printr-o metodă pe care eu atunci doar o anticipam.
La ce sunt folosite aceste monocristale?
– Monocristalul este cel mai bun conductor electric. Are o conductivitate de aproape sută la sută. Se foloseşte în telecomunicaţii, comunicaţii şi aşa mai departe. Nu are pierderi.
Revenind la titlul de doctor…
– Revenind la titlul de doctor, eu nu cred de exemplu în poeziile de astăzi, care circulă în media, că, Vai Doamne!, 160 de pagini plagiate şi doar 40 nu! Păi pot fi 150 din 160. Nu au nicio relevanţă. Relevanţă au cele 10. Cele 10 în care omul spune ce a făcut el, dacă are ce spune. Când 150 sunt plagiate, iar 10 pagini sunt balast, atunci da, titlul de doctor este nemeritat.
Câte pagini a avut teza dvs?
– 70 de pagini. Este mare? Este mică? În inginerie fizică nu poţi bate câmpii. Eu în 10 pagini am prezentat modelarea cuantică, substratul, baza, cum se pot creşte monocristalele din această perspectivă.
Iar în restul de 60 de pagini?
– Am prezentat teoria, stadiul actual al problemei, aparatura de laborator folosită şi aşa mai departe. O adunătură de informaţii necesare pentru a fundamenta ce vrei să spui în final, unde apare elementul de noutate. Nu poţi spune că îţi meriţi titlul de doctor dacă nu ai avut nimic de spus. Poţi face mii de pagini, dar dacă nu vii cu ceva original, care să aducă o noutate, la ce te mai chinui? La o comisie de doctorat, şi este părerea mea după atâţia ani de academic, am participat în atâtea comisii de doctorat, am gestionat fenomene de acest gen, în calitate de rector. Comisiile sunt adunate din oameni serioşi, în 99 la sută dintre cazuri. Când se adună cinci inşi în jurul unei teze de doctorat, este foarte complicat să faci să ajungă toţi să rezoneze şi să dea un verdict pozitiv vreunei teze care este de doi lei. Doi sunt ai instituţiei tale, de la Piteşti, restul de trei vin din afara ei. De la Braşov să spunem, Iaşi, Oradea. Şi totul se întâmplă în trei ore. Dar, împreună, să zici că aranjăm nişte chestii, este total imposibil.
Poate se discută înainte.
– Cum? Că nu ştii dinainte cine vine. Doctorantul face propuneri, dar nu ştii cine acceptă. Sunt 60.000 şi ceva de titluri de doctor date din 1990 încoace în România, statistic vorbind. Cu suspiciuni mari de plagiat, vreo 500. Cu plagiat dovedit 100. Împărţim 100 la 60.000. Ne mai dă undeva virgula aceea? La a câta zecimală? Este sub eroare umană, nu? Haideţi să fim realişti. Nu este o problemă naţională, dar noi am făcut-o să fie o problemă naţională.
De ce credeţi asta?
– Explicaţia este simplă. Când ai dat spor de doctorat de 15 la sută din salariul de bază, oriunde, nu doar în academic şi cercetare aşa cum ar trebui, păi nu mă fac şi eu doctor? Eu aveam 170 de euro salariu când a început acest circ. În mod evident, în alte zone socio-politice ale României se câştiga mult mai mult. 15 la sută la mine, 15 la sută acolo, era o mică mare diferenţă. Aşa a degenerat povestea cu doctoratele, când politicienii au decis să dea 15% la toţi doctorii. Şi ai în continuare doctori în agrobiologie care ocupă funcţii în administraţia publică. Iertaţi-mi întrebarea deloc academică. Ce are agrobiologia cu prefectura ?!? Inflaţia cea mai mare s-a produs în zona instituţiilor de forţă. S-au făcut doctorate la hectar, pentru că domnul X era şi general să zicem, iar cu un 15 % din salariul său de bază suna şi mai bine. Aşadar, aşa a început circul. A fost nedrept atacul la domnul Sorin Câmpeanu. Plagiat dovedit într-un îndrumar de laborator. Într-un îndrumar de laborator, despre care se cunoaşte foarte clar ce presupune. Un atac nemeritat în opinia mea. Revenind, doctoratul trebuia să rămână strict apanajul cercetării şi învăţământului. Pentru că aici se valorifică din plin un titlu de doctor. Şi, eventual, în nişte formule de transfer tehnologic al cercetării către industrie. Ce treabă are domnul administrator de sistem, să zicem, cu un doctorat într-un alt domeniu, cu nicio legătură cu serviciul său. Eşti jurist la o instituţie şi tu ai doctorat în istorie…
Acum mai este valabil sporul de 15% pentru doctorate?
– Nu. De vreo trei-patru ani, este o sumă fixă. Un procent din salariul minim pe economie. Atunci era 15% din salariul tău de bază.
Când aţi intrat practic în domeniul academic?
– 1 noiembrie 1991. Am dat concursul pe post la Institutul Militar de Auto Basarab I. Pe atunci, toate şcolile militare erau asimilate Facultăţilor, fiind învăţământ superior. Post de lector de fizică, electronică şi automatizări industriale.
La Universitatea din Piteşti cum aţi ajuns?
– Încă din 1991 am început să colaborez şi cu Universitatea de Stat. Ţineam cursuri în regim de plată cu ora la studenţii străini. Îmi amintesc faptul că erau mulţi turci, arabi, care făceau an pregătitor la noi. Am o amintire superbă de atunci, când am făcut primii mei paşi în “B-uri”, pe “Gheorghe Doja”, unde ţineam orele. Ieşeam în pauze după ore, iar domnul profesor Moise, Moşu’ Moise (prof. univ. dr. Ion Moise este considerat cel mai mare cercetător lingvistic al Argeşului), se uita la mine tacticos, cum umbla el cu o mână la spate. “Bei, ia vino încoace!”. “Bună ziua!”- zic. “Cum te cheamă, mă, pe tine?” “Dumitru Chirleşan”. “Ia zi, mă, cu ce îi constipi tu, mă, pe studenţii ăştia?” (zâmbeşte).
Câţi ani aveaţi atunci?
– 30 de ani. Ulterior, am avut intenţia de a pleca, după Institutul Militar, în 1995, când au fost desfiinţate şi au fost create actualele academii, Academia Trupelor de Uscat, Academia Aerului.
Unde doreaţi să plecaţi?
– La Sibiu. Să rămân în învăţământul superior militar. Aveam cinci ani vechime, aveam toate atuurile. Dar să zicem că nu am fost dorit. Să zicem că acel comandant de atunci avea o altă socoteală. M-a luat de la poartă cu garda să mă ducă la el în birou. M-a luat duios: “De ce vreţi dumneavoastră să veniţi aici la Sibiu? Piteştiul este oraş mare…” – m-a întrebat. “Da, dar eu sunt ardelean, vreau să mă întorc în Ardeal”- am răspuns. Am simţit cacealmaua, eu fiind la rândul meu un bunicel jucător de poker cândva odată. Am mirosit atitudinea. Şi-mi spune: “Veniţi aici în Ardeal, dar să ştiţi că nu am să vă dau casă. Nu ştiu unde o să staţi”. Eu zic: “Am două apartamente la Piteşti, vând unul şi iau casă în Sibiu că sunt mai ieftine”. “Aaaaa…şi ce-o să faceţi cu soţia, că nu am unde să-i dau un post, nu am cum s-o angajez”. “Domnule general, soţia mea este deja titulară la Universitatea Lucian Blaga”- îi răspund. Nu era, vă daţi seama. (Zâmbeşte)
Aţi blufat.
– Am blufat, am jucat la maximum. A cedat psihic. S-a rupt discuţia în două, s-a ridicat în mâini pe biroul lui. “Să fii tu al…, dacă o să prinzi tu post aici!”. La care, nici eu leneş, că eram mai tânăr şi mai nebun, mă ridic şi eu în două mâini pe biroul lui, eram nas în nas ca doi corcodani, şi i-am zis: “Ba să fii tu al…, la mine nici tata nu zbiară!” (zâmbeşte) Şi zic: “Dosarul meu rămâne în concurs!” Şi am plecat. Dar, întotdeauna există planul B. Iar planul B a funcţionat. Ei au amânat concursul cu un an (zâmbeşte), iar eu rămâneam şomer.
Au amânat intenţionat.
– Da. Concursul acela pe postul de fizică. Era unul singur.
Iar planul B care era?
– Dădusem deja concurs la Universitatea de Stat la Piteşti, cu un an înainte, în 1994. N-a ştiut nimeni. În 1995, mi-a venit titularizarea la Universitatea de Stat de la noi. Şi în 1995 m-am dus cu dosarul la Sibiu. M-a uşuit de acolo, aşa se făceau lucrurile atunci, iar în septembrie anul acela am venit la Universitate la noi. Dar mi-a folosit. Dacă mă duceam la Sibiu, nu-mi era aşa bine. Pentru că acolo, lucrurile au băltit repede. Au intrat în platitudinea militară, în care pifăneala era mult mai importamtă decât cartea.
Pifăneala?
– Da. Eşti pifan, eşti cel care bate pasul de defilare de 50 de ori pe zi, cureţi armamentul şi aşa mai departe. Aici la Piteşti însă, studenţii militari au avut un regim mult mai academic.
Acum credeţi că este tot o pifăneală de acest gen în armata română?
– Acum s-ar putea să nu mai fie ca atunci. Ştiu Şcoala de la Sibiu preluată de Ghiţă Bârsan, un general care este un comandant deosebit, cu o viziune ultramodernă. A dat alt ton. În opt ani de rectorat, am avut ocazii să vizităm şi academiile militare, universitare. Sibiul este acum exemplar. Se vede din cât de multe schimburi internaţionale are Academia Trupelor de Uscat cu alte academii sau universităţi civile din Europa în programul Erasmus de exemplu. Arată o deschidere.
Educaţia de care aţi avut parte în sistemul superior militar v-a ajutat foarte mult şi în viaţa de zi cu zi?
– M-a ajutat la venirea în academicul civil. Academicul militar la vremea anilor ‘90 a beneficiat de un push-up foarte puternic, trimiţând la specializări în SUA şi Franţa, la academii celebre, o trupă de generali care au venit cu alte idei. În stilul lor milităros, le-au transmis tuturor academiilor, şcolilor de ofiţeri. În perioada ‘90 noi făceam deja cu adevărat proiectare şi dezvoltare curriculară pe domeniul de specializare al ofiţerului. Aplicam deja ceea ce aici a ajuns destul de târziu, prin anii 2003, 2005. “European Qualification Framework” şi aşa mai departe, tot ce ţine de competenţe. Ei bine, eu am venit aici cu aceste pregătiri.
Puteţi da un exemplu?
– Mi se cerea ca profesor de fizică, de exemplu, să definesc, împreună cu ceilalţi colegi ofiţeri, care este gama de cunoştinţe din fizică, de abilităţi din inginerie fizică, pe care trebuie să le aibă un ofiţer de Auto. Trebuie să ştie din fizică legile lui Ohm, legile lui Newton, pentru că îi trebuie într-o activitate practică şi aici trebuia să defineşti activitatea. Optică de exemplu. De ce trebuia să înveţe nu ştiu ce din Optică?
De ce?
– Pentru că are aparate de vedere pe timp de noapte, pe care le foloseşte în condiţii de front şi trebuie să-i fie foarte clar cum funcţionează. Ei bine, această gândire, de pregătire a ofiţerului auto în acest sens, a venit târziu la noi.
Domnule Dumitru Chirleşan, cu experienţa dvs, care credeţi că sunt cele mai importante trei lucruri în viaţă?
– Nici nu cred că există trei. Cred că cel mai important lucru în viaţă este să iubeşti şi să fii iubit! Trebuie să faci efortul, să te implici, să îţi doreşti să iubeşti şi să fii iubit. Experienţa mea de viaţă spune că după bani nu trebuie să alergi. Alergatul după bani devine viciu la un moment dat, un pericol pentru echilibrul tău social şi personal. Trebuie să-ţi vezi de treabă, să fii în stare să munceşti cu folos, să fie de folos cuiva ceea ce faci şi să ai răbdare. Banii vin după tine, când nu alergi tu după ei.
Banii nu au fost un scop în sine pentru dvs.
– Nu. Nu am alergat niciodată după bani. Am muncit foarte mult şi pe mai multe direcţii, tocmai pentru a asigura financiar familia pe care mi-am crescut-o, pe care mi-am dezvoltat-o. Am fost poate unul dintre cei mai feroce meditatori din Piteşti.
V-aţi făcut cinci case?
– Cinci nu. (zâmbeşte) Una o aveam deja. În 1995 aveam banii de o casă. Aveam, în anii 1993, 1994, 70 şi ceva de copii pe mână, pe săptămână. Când încă fizica se cerea la toate universităţile tehnice, la medicină, la şcolile militare. Am avut pe mână copii extraordinari, care au câştigat olimpiade naţionale şi internaţionale. Unul este astăzi în SUA, cu două titluri de doctor luate acolo. M-a căutat chiar în vara asta. Mi-a adus, ca să mă “îngroape” de tot, caietele lui de la meditaţii cu scrisul meu de atunci pe ele.
Cum îl cheamă?
– Eugen Panaitescu.
Cu ce se ocupă dumnealui în SUA?
– Este acum la Boston. Lucrează în High Tech, inteligenţa artificială. Revenind la întrebarea dvs legată de ce este mai important în viaţă, părerea mea este că trebuie să fii pregătit, să ştii cum şi când să faci compromisuri. V-o spune un om care în anii de început spunea că n-o să facă niciodată un compromis. Dar viaţa m-a adus la această înţelepciune- să ştii când şi cum să faci compromisuri.
Cum şi când facem compromisuri?
– Important este să nu treci de anumite bariere morale, sociale şi legale. Compromisul nu trebuie să te aducă să încalci legea. Dacă poţi face o faptă bună, în urma acelui comspromis, fă-o!
Compromisul poate lega, rezolva lucruri, situaţii…
– Ştiţi ce face? Rezolvă, închide acele spaţii interstiţiale care, din motive de rigiditate a anumitor prevederi, de rigiditate morală, ori a regulilor sociale, nu se pot aduna. Compromisul vine şi umple acest loc, moderând un fenomen social să spunem, dar, fireşte, în condiţia să nu încalci legea. Voinţa unui compromis trebuie să fie mânată mereu de dorinţa de a face bine.
Domnule Dumitru Chirleşan, regrete aveţi? Aţi ţinut să faceţi în viaţă ceva în mod special, dar nu aţi avut ocazia?
– Având în vedere că m-am întors în domeniul ingineriei nucleare, după rectorat, pot spune că am revenit la dragostea dintâi, deci nu pot spune că am regrete.
Transformarea prin care a trecut Universitatea Piteşti este cea mai mare realizare a dvs, din timpul mandatului de rector?
– Este cel mai bun rezultat posibil al traiectoriei academice a Universităţii din Piteşti. Nu aveam cum să mai creştem, să mai evoluăm. Pentru că se ajunsese la acea curbă de saturaţie, în care finanţarea- nu numai insuficientă- era o sabie deasupra oricărui om care stă în scaunul de rector. Oricâţi studenţi aveai în sala de curs, ei nu erau suficienţi să acopere costurile. Aşadar, pasul trebuia făcut pentru că altfel riscam sufocarea şi închiderea Universităţii în mai puţin de doi ani. Aşa, ne-am lansat pe o altă traiectorie. Jocul este, într-adevăr, mult mai dur. Colegii mei piteşteni au început să înţeleagă, de vreun an şi jumătate de când suntem în această “căsătorie”, că se face altfel în academic. Oricât de dornic eşti pentru un management activ ca rector, ai un Senat care îţi poate trage sforile înapoi. Şi atunci, în cazul nostru, se atinsese saţietatea în care toată lumea era mulţumită şi cam atât.
De ce doar mulţumită?
– Pentru că nu întrebau niciunii de unde vin banii. Deci, nu se mai putea merge aşa. Pe de altă parte, progresul acum vine. Potenţialul real al multora dintre colegii mei este imens. Acum, ei se află în situaţia în care nu numai că şi-l pot valorifica, pentru că au resurse din partea Politehnicii, ci au şi context, unul mult mai larg. Reţelele internaţionale în care sunt parte, cercetări, institute, granturi. Eu cred că am făcut bine ce am făcut. Dacă îi întrebaţi pe foştii rectori, cu excepţia domnului Ionel Didea, s-ar putea să nu primiţi acelaşi răspuns. Ei privesc nostalgic la vremurile Universităţii care a fost. Noi trebuie să ne adaptăm să mergem înainte cu vremurile acestea. Trebuie!
Care credeţi că este cel mai dificil lucru care ne cere să ne adaptăm la societatea actuală dar şi de acum încolo?
– În opinia mea, pericolul major la care suntem supuşi este acela de depersonalizare, din cauza tendinţelor ultraprogresiste şi a curentelor de idei care deviază de la linia tradiţională a poporului din care facem parte. Noi suntem, în esenţa noastră, un popor creştin. Un popor crescut pe fundamente creştine, iar eu să ştiţi că nu sunt un dogmatic, nici un practicant. Nu mă veţi vedea la biserică, decât la botezuri, nunţi, mă rog. Dar ştiu că noi ne-am construit ca societate, şi ne simţim bine împreună, datorită celor aproape 2000 de ani de morală creştină. Iată că, de vreo câţiva ani încoace, această morală este pusă sub tir, într-un mare pericol. Repet, nu mă interesează ce se întâmplă cu religia, cu biserica, treaba lor. Pe mine mă interesează ce se întâmplă cu omul de rând, care este supus acestui tir susţinut de depersonalizare. Acesta este cel mai mare pericol care ne paşte: să regăsim în generaţia copiilor noştri altceva decât ştim.
Deci spuneţi că depersonalizarea are directă legătură cu înstrăinarea faţă de valorile creştine…
– Da. Cu îndepărtarea de valori şi de fundamente. Haideţi să fim cinstiţi! Noi trăim într-o ţară în care nu ţi-e frică să umbli noaptea pe stradă. Nu pentru că Poliţia bate. Nu. Ci pentru că aşa sunt oamenii. Ştiu ei să nu se bată între ei noaptea pe stradă.
Suntem, într-adevăr, pe lista ţărilor cu un grad ridicat al siguranţei.
– Morala creştină se regăseşte în comportamentul oamenilor de zi cu zi. Or, noi suntem în pericol de a pierde acest lucru. În rest, suntem tot timpul în pericol major. Că se spune că începe al treilea război mondial. Păi în 1965 nu trebuia să înceapă? Cu criza rachetelor, în anii ‘70 nu trebuia să înceapă? Dar, ca naţie, mie tare frică îmi este de această îndepărtare, depersonalizare. Să nu ajungem ca Alain Delon să spunem “eu în această lume nu mă mai regăsesc”, cum a spus în 2019, când a fost premiat la Cannes. A avut un discurs extraordinar.
Dar care credeţi că este cauza reală a acestei depersonalizări?
– Consumerismul este unul dintre factori. Şi eu sunt vinovat. Îmi răsfăţ nepoţii, că vor că nu vor, cu tot felul de lucruri. Sunt primul care le cumpăr nişte chestii despre care cred că le trebuie. Dar lor nu le trebuie. Dovadă că am venit recent din concediu cu nişte cadouri de care nici nu s-au atins. (zâmbeşte).
Al doilea factor?
– Al doilea factor este o combinaţie de lipsă de educaţie şi de lipsă a suportului familial. Copiii nu mai au suportul familial al părinţilor pentru a-şi construi o morală, pentru civilizare. Cresc sălbatici. Sunt părinţi care sunt mulţumiţi, liniştiţi, când îşi văd copilul cu telefonul în mână. Nu-i deranjează din activităţile lor, copiii stau pe telefoane, e în regulă pentru ei.
Serviciul părinţilor, lipsa de timp, stresul…
– Tata nu muncea, mama nu muncea? Pe tata îl vedeam sâmbăta. Seara, plin de vaselină, făcea un duş, se culca. Duminica, îl vedeam la masă. De la mama am mai încasat joarde. De la tata, de trei ori în viaţă dacă am luat una. Dar când am luat-o avea perfectă dreptate. Pentru minciună. Spărgeam geamurile la şcoală cu mingea de nu ştiu câte ori, dar când m-a prins că l-am minţit cu nu ştiu ce chestie, mi-au ţiuit urechile o săptămână. “Asta să nu mai faci!”- mi-a spus. Şi n-am mai făcut. Deci am înţeles nişte lucruri scurt şi la obiect. Dar, după cum spuneam, astăzi nu mai vorbim de educaţia părintelui pentru copil, atât de necesară în cei şapte ani de acasă. Dacă fără această educaţie familială, copiii ajung în sistemul educaţional, un sistem cu atât de multe probleme, lucrurile sunt foarte dificile.
Care sunt principalele probleme ale sistemului educaţional în opinia dvs?
– Personal neadecvat cel mai adesea. În învăţământ, dacă nu iubeşti copiii, nu ai ce căuta. Fă altceva! Eu am studenţi, dar tot copii sunt. Îi tratez cu condescendenţă şi se simt bine. Aşadar, sunt trei factori care conduc la depersonalizare. Consumerismul, lipsa suportului familial şi lipsa educaţiei. Nici sistemul educaţional nu mai pune accent pe valorile fundamentale ale societăţii. Nu mai găseşti etică. Este instabil şi este motivat politic. Sistemul educaţional este practic infuzat politic. Vă dau un exemplu. În 1990, fiind la Liceul 7 din Piteşti, mi-am dat gradul didactic şi am avut inspecţie de grad. L-am avut la inspecţie pe Mihai Drăgan, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Era profesor de fizică la Sanitar şi inspector de fizică atunci. Ei bine, în faţa acestui om, îţi era ruşine să deschizi gura să spui vreo prostie. Avea tot ce îi trebuie. Pregătire profesională, morală, ascendent, plus aspect, plus seriozitate. O oră a durat inspecţia, trei ore discuţia. Şi nu s-a urcat pe creierii tăi să te umilească. N-a insistat să-ţi arate cât de deştept este el şi cât de prost eşti tu. Mihai Drăgan îţi arăta ce ar mai trebui să faci ca să fii mai bun.
Ce trebuie făcut ca sistemul educaţional să aibă parte de profesionişti?
– Trebuie să investeşti. În zonele tehnice, lasă-i pe adevăraţii tehnicieni. Ai inspector de specialitate, atunci să fie cel mai bun din breasla lui. Mihai Drăgan, inspector, era cel mai tare fizician din judeţul Argeş. Trebuie ca inspecţia didactică să fie readusă la nivelul la care era. Mai există inspecţie reală? Nu se vede. Nu vreau să blamez corpul profesoral, dar anumite unelte de management nu numai că nu mai există, nici nu-şi doresc ei, profesorii, să le folosească. Trebuie reaşezate toate într-un flux firesc a cărui ţintă să fie calitatea. Trebuie propusă calitate, nu cantitate. Cantitate nu vei avea oricum. Copiii sunt din ce în ce mai puţini. Demografia ţării este un dezastru. Deci nu mai visa la cantităţi. Haideţi să avem profesori excepţionali pe anumite zone şi investeşte în ei! Iar inspectorii de specialitate să vină pe post doar prin concurs, nu prin numire politică. Să fie cei mai buni din domeniu, să pună cv-ul pe masă, să treacă un examen care să-i valideze ca fiind de excepţie.
Legat de copii, care este cel mai de impact mesaj pe care l-aţi transmis copiilor dvs, domnule Chirleşan?
– Ca părinte, faci o grămadă de eforturi ca să nu simtă ei ce necazuri ai simţit tu de-a lungul vieţii. Ce am încercat să le insuflu puternic, şi cred că am reuşit, este responsabilitatea în legătură cu viaţa de familie. Să-şi construiască şi să-şi gestioneze familia cu multă responsabilitate. Pe de o parte, să nu se arunce cu capul înainte în cine ştie ce experimente. Pe de altă parte, odată începută o viaţă de familie, să ştie să ţină de ea. Având stabilitate în familie, le mai faci şi pe celelalte. Echilibrul social este implicit determinat de echilibrul din familie. Aşa simt eu.
Din călătoriile dvs peste graniţe, ce v-a atras foarte tare?
– Am călătorit foarte mult. Am câteva destinaţii preferate în care mă regăsesc şi la care mă gândesc cu drag să mă mai duc. Irlanda este una dintre ele. Dublin, în jurul Dublin-ului. Prima mea experienţă în Irlanda, într-un sătuc uitat de Dumnezeu, pe Coasta de Vest a Irlandei, la Atlantic, în Tralee, a avut loc în cadrul unui proiect educaţional. La Tralee, gazda, şcoala locală, s-a îngrijit de noi foarte frumos. Printre altele, ne-a dus la un fel de cămin cultural să gustăm comunitatea, cum s-ar spune. Am fost surprins să văd că acolo era exact ca la noi: un spaţiu liber în mijloc, pe margine bănci. Când am intrat în acea sală, am zis că intru la mine la Năsăud. Toţi aveau exact aceleaşi feţe, stăteau în aceleaşi poziţii. Se uitau la fel de suspect la noi, din toate direcţiile, parcă erau someşenii mei de la Năsăud. În acelaşi stil ca al nostru, timid, ca să ne cunoaştem, s-a încins discuţia, iar în final, nişte copii au venit la dans. Dans cu tropoteală. Şi tropoteau exact ca moroşenii mei de la Năsăud în sus, spre Sighet. (zambeşte) Acelaşi stil. Am rezonat imediat. Am spus, oamenii ăştia şi arată, şi vorbesc, şi fac la fel, dar în limbi diferite. Aşa m-am lipit de Irlanda. Şi ne organizăm să mergem măcar o dată pe an în locuri unde nu ne-ar duce niciun ghid turistic, culminând cu sătucul Tullamore. Mai sunt ataşat de Cipru. Iar Portugalia, un alt exemplu, a fost descoperire pentru noi. Este deosebită. Este o bijuterie.
Ce vi s-a întâmplat foarte frumos în ultima perioadă?
– Este faptul că Dumnezeu mi-a dat voie să mai fac o tură. În 2021, datorită unor medici inteligenţi pe care îi avem aici în Argeş, datorită şansei, am mai primit o tură. Am dus infarctul pe picioare, nu am ştiut de el. A fost o chestiune de electrofiziologie. Finalul a fost la spital la Bucureşti. O operaţie de două ore şi jumătate pe inimă. Mi-a spus medicul apoi: “99% v-am rezolvat. Mergeţi liniştit acasă!”. Şi zic – “Păi şi 1%? Vă zgârciţi acum?” (zâmbeşte) Şi a început doctorul să râdă. A fost o intervenţie fascinantă. Am văzut totul pe monitor, pentru că am fost conştient. Soţia l-a întrebat pe doctor, după operaţie, despre tot. Iar medicul îi spune: “Haideţi, doamnă, ce treabă aveţi dvs cu inima lui?” Iar soţia zice: “Domnule doctor, este şi inima mea”. (zâmbeşte)
Domnule Chirleşan, ce vă place foarte tare la Piteşti?
– Echilibrul între dimensiunea oraşului şi calităţile urbane pe de o parte. Găseşti orice, găseşti de toate. 7 minute să ajung la Dedeman să-mi iau cea mai tare maşină de perforat, 7 minute- maximum 15 minute de mers să ajung să-mi iau cei mai frumoşi peştişori. Dacă ai trăit într-un oraş mare, îţi poţi da seama de rolul important al acestor facilităţi. Eu am trăit cinci ani în Bucureşti. Stai la ţară, vii la oraş la serviciu, îţi ia 10 minute. Toate sunt aşezate relativ omogen. Şi nu poţi spune, de exemplu, că un cartier este mai văduvit decât altele. Fiecare cartier are spaţii de joacă, şcoli, supermarketuri, minimarketuri. Există confortul unei vieţi mai liniştite. Piteştiul nu este un oraş tensionat ca în cazul altora mai mari. Şi are un mediu curat. Este un lucru pe care îl cunosc din măsurătorile făcute de studenţii mei de la Protecţia Mediului. Iar o calitate deosebită a Piteştiului este că se situează la 40 de minute de Capitală. Vrei la un mare spectacol de operă, te urci în maşină, în 40 de minute eşti în Bucureşti. Într-o oră şi zece minute, eşti la Opera Română. Apoi, faci 60 de kilometri şi ajungi în vârful muntelui. Piteştiul este favorizat din foarte multe puncte de vedere şi este un lucru fantastic de bun.
Aveţi în mediul public argeşean oameni pe care îi apreciaţi foarte tare?
– În toate zonele de profesionalism, avem oameni valoroşi în Argeş. Nu am făcut niciodată un secret din faptul că am o relaţie foarte bună cu domnul primar Cristian Gentea. Vine şi din faptul că avem un istoric relativ comun, am fost colegi de facultate, am jucat fotbal- în echipe adverse, într-adevăr.
Adverse?
– Dumnealui în echipa Munteniei, eu în echipa Ardealului. (zâmbeşte). Dumnealui atacant pe dreapta, eu fundaş pe stânga. Aveam 20 şi un pic de ani. Am venit amândoi la Piteşti, apoi amândoi la Institutul de la Mioveni, ingineri stagiari. Ce pot spune este că Piteştiul nu a avut niciodată un primar de acest calibru, cum este domnul Cristian Gentea. Că are tot felul de căutători de purici în brânză, acestea sunt lucruri inevitabile. Fac parte din meniu. Când opozanţii, oricare ar fi ei, nu au ce soluţii să pună pe masă la o problemă pe care o ridică, se apucă să caute pureci în brânză.
Domnule Dumitru Chirleşan, dacă ar fi să scrieţi o carte, care să se numească, să-i spunem, “Fizica Fericirii”, cum aţi ilustra prima pagină?
– Este un titlu apetisant (zâmbeşte). Cred că ar fi o imagine a structurii interne a atomului. O modelare pe calculator. Electronii să fie în tot felul de locuri în jurul nucleului, care nu se învârt ca nişte bezmetici, cum ne imaginăm, ci pe anumite nivele. Fiecare zonă, alt aspect, altă formă. Imaginea aceasta ar putea duce la gândul că fericirea este compusă şi din elemente mai apropiate de nucleu, de tine, nucleul fiind tu, personalitatea ta, dar şi din elemente exterioare. Cele care gravitează aproape de nucleu o fac relativ omogen, constant, dar sunt şi unele care apar întâmplător, din când în când, pe zonele exterioare. Toate la un loc alcătuiesc fericirea. Nu poţi fi fericit doar cu cele apropiate nucleului, apropiate ţie. Nivelul de bază din jurul nucleului să fie un nor, nivelul al doilea – să fie în forme lobare – norişori împrăştiaţi în anumite zone.
Ce ar reprezenta norişorii nivelului al doilea?
– Norişorii sunt nepoţii mei (zâmbeşte). Apoi, nivelul al treilea- un pic mai complicat. Este din arii tangente la suprafaţa exterioară. Pete. Acestea sunt întâmplările vieţii, care apar poate doar o dată în viaţă, şi-ţi cresc nivelul de fericire. O chestie care contribuie la starea mea de fericire este, de exemplu, faptul că reuşesc, după zeci de ani de despărţire de mediul nuclear, să fiu din nou o voce care contează în acest domeniu. Este o pată exterioară din imaginea Fizicii despre Fericire.
Ce culoare ar avea această pată?
– Galben. Culoarea mea preferată.
Interviu de Graţiela Bâzoi,
Foto- Arhivă personală Dumitru Chirleşan,
*Interviu publicat în Săptămânalul Gherila
Comments are closed.