Interlocutorul nostru este preşedintele Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Argeş, George Caval. Este născut lângă Bucureşti, licenţiat al Facultăţii de Construcţii Civile, Industriale şi Agricole Bucureşti, licenţiat în Finanţe-Contabilitate, din cadrul ASE Bucureşti. A fost inginer constructor, dar cea mai mare parte a carierei sale, aproape 25 de ani, şi-a dedicat-o sistemului bancar, fiind director al Băncilor BRD şi Ţiriac Piteşti. George Caval este preşedinte al CCIA Argeş din iulie 2015. “Am iubit toată viaţa- iar acest lucru m-a ajutat în cariera mea profesională – punctualitatea, seriozitatea şi termenul “Gentlemen’s Agreement”- ne spune George Caval în interviul Despre Viaţă.
Domnule preşedinte George Caval, am înţeles că plecaţi din nou în Franţa. De unde dragostea pentru Franţa?
– Legătura mea cu Franţa are o istorie îndelungată, din copilărie, pentru că m-am născut lângă Bucureşti şi în şcoala generală nu se învăţa decât o singură limbă străină, limba franceză. Am făcut franceză în copilărie, în liceu, iar în facultate tot franceză. Apoi, la angajarea mea la BRD în anul 1990, fosta Bancă de Investiţii transformată ulterior în Banca pentru Dezvoltare, cumpărată de Societe Generale, am fost norocos că am vorbit limba franceză. Sunt francofon prin definiţie. Am făcut parte multă vreme şi dintr-o Asociaţie de Prietenie Româno-Franceză, Româno-Bretonă de fapt. Iubesc Bretania şi Franţa în general, pentru că am învăţat foarte multe lucruri de la oamenii de acolo.
Cum sunt francezii, în opinia dvs, domnule George Caval?
– Francezii sunt oameni foarte educaţi, oameni cărora le place să mănânce bine, nu mult, ci rafinat. Pasiunea mea pentru vinuri, pentru băuturi în general, sunt şi un mic colecţionar, a fost şlefuită şi îmbunătăţită de-a lungul timpului de cunoştinţe de la prietenii mei francezi şi ale locurilor din Franţa pe care le-am vizitat. Cunosc aproape tot teritoriul Franţei şi îmi place ca o dată pe an să ajung în Franţa.
Ce parte a Franţei vă place cel mai mult?
– Iubesc Bretania. De ce? Pentru că este o zonă mai puţin aglomerată. Este o regiune în care oamenii au o personalitate aparte. Sunt un amestec de celţi, de francezi. Ei sunt foarte închişi. Când stai de vorbă prima dată cu un breton, prima dată el stă aşa, foarte închis (domnul Caval stă cu braţele împreunate), dar, cu timpul, pe măsură ce prinde încredere în tine, îşi desface braţele şi devine un adevărat prieten.
Cum aţi descrie Bretania în câteva cuvinte?
– Bretania are acces la Oceanul Atlantic şi la Marea Mânecii. Plajele bretone, stâncile bretone, culoarea apei, sunt de o frumuseţe rară. Nu sunt plaje cu nisip cum găsim în sudul Franţei, sunt plaje foarte spectaculoase, golfuri spectaculoase şi stânci deosebite. Pe parcursul unei zile de vară poate să plouă de trei ori şi tot de trei ori ajungi să spui că este mijloc de vară. Două pasiuni ale mele sunt legate de Franţa şi de Bretania. Partea de bucătărie şi faptul că în Bretania, din punctul meu de vedere, sunt cele mai bune fructe de mare din lume. Pe gheaţă. Fructe de mare gătite cel mai bine le fac portughezii, iar cele mai bune fructe de mare pe gheaţă sunt în Bretania. Chiar în toamna trecută, în partea de sud, la Oceanul Atlantic, am vizitat Arhipelagul “Des Glenan”. Am luat o barcă cu prietenii mei şi am vizitat o plajă sălbatică în mijlocul oceanului Atlantic. Mi-a plăcut foarte foarte mult. Brestul este, iarăşi, un oraş deosebit, care are Oceanopolis- parcul acvatic cu multe animale şi peşti marini, într-un cadru natural deosebit. Lângă Brest este o comunitate mică, Landerneau, unde am fost în calitate de membru al Asociaţiei. Acolo există un pod mititel deasupra unui estuar al oceanului unde au fost construite case şi restaurante. Este o chestiune destul de rară în lume să construieşti aşa ceva pe un pod deasupra oceanului. Tot la Landerneau a fost înfiinţat în urmă cu mulţi ani primul magazin sută la sută francez care se numeşte Lecrerc, reţea mare de magazine în Franţa. L-am cunoscut pe unul dintre descedenţi, Patrick Lecrerc, care este chiar primarul localităţii Landerneau. Mi-a făcut o mare plăcere să-l cunosc. Am mulţi prieteni acolo, iar cea mai apropiată familie de francezi bretoni îmi este Bretel Gilles şi Anne Marie Bretel. Tatăl lui Anne Marie era român.
Îmi povestiţi cu atâta pasiune despre Franţa, încât vă întreb: nu aţi avut ocazia să rămâneţi acolo, nu v-ar fi plăcut?
– Băiatul meu este cetăţean francez. A făcut Facultatea de Automatică şi are un doctorat la Sorbona, fiind doctor în inteligenţa artificială. Este cetăţean francez, dar a venit în România. Eu mă simt bine tot acasă, dar să vizitez mă simt bine în Franţa. De exemplu, pe coasta bretonă este o insulă extrem de frumoasă în Marea Mânecii, aproape de continent – Ile du Batz – apoi încep localităţile splendide, pe partea de nord, către Anglia – Dinan, Dinard, Cancale – care este cel mai frumos golf pentru crescătorii de stridii din Franţa, o splendoare. Îmi place foarte mult la Cancale. 
Închei despre Bretania cu Saint Malo, oraşul piraţilor, care este foarte cunoscut. Apoi, la graniţa cu Normandia am vizitat Mont Saint Michel, oraşul disputat între Bretania şi Normandia. Dacă intrăm în Normandia, pe la Pont de Normandie, care are forma unei cocoaşe de cămilă, ajungem la Le Havre, Deauville, Trouville, Honfleur, Etretat, care sunt localităţi şi porturi normande extrem de frumoase. De asemenea, partea de sud a Franţei pe care am avut norocul de a o vizita, unde şi acolo am prieteni români, este splendidă. Am început din Italia, de la San Remo, am ajuns la Monte Carlo, apoi la Nisa, la Antibes, Cannes, Saint-Raphael până la Marseille. Toată coasta de jos, inclusiv Saint Tropez, inclusiv oraşul parfumurilor Grasse, care este foarte interesant, este frumoasă. Şi, nu în ultimul rând, mi-a plăcut partea dinspre Germania, la Strasbourg, unde am vizitat sediile oficiale ale comunităţii europene. Apoi Parisul pe care îl cunosc bine.
Cum vedeţi Parisul?
– Este un oraş aparte, atipic. Dacă iei Bucureştiul şi-l înmulţeşti cu mult, ajungi la Paris.
Cu cât?
– Cu mult. Malurile Senei, Bateaux 11 Sena, chiar Bois de Boulogne- acea pădure din mijlocul Parisului, sunt ceva splendid.
Dar de ce spuneţi că este atipic?
– Atipic, în sensul că este mai romantic, mai uman. Eu am rămas cu imaginea Parisului de acum 20 de ani, de acum 30 de ani. Eu încerc să găsesc lucrurile frumoase în orice. Peste tot sunt lucruri şi urâte. Ştiu muzeele din Paris. Sigur, Louvre este un muzeu gigant, unul dintre cele mai mari muzee ale Europei. Mie mi-a plăcut muzeul Tehnicii din Paris, Muzeul Grevin al figurilor de ceară. Fără să fiu specialist în pictură, o dată la doi-trei ani vizitez Muzeul D’Orsay pentru tablourile impresionante.
Ce soi de vin preferaţi?
– Trebuie să spun că sunt colecţionar şi îmi place să beau vin sec. În România, iubesc foarte mult vinurile de Drăgăşani, pentru că sunt la 60 de kilometri de noi şi am avut privilegiul să vizitez cramele cunoscute ale Drăgăşaniului.
Ce crame aţi avut ocazia să vizitaţi la Drăgăşani?
– Crama “Isărescu”, Crama “Avincis”, la care am fost de când s-a înfiinţat, Crama “Ştirbey”, care are nişte vinuri deosebite, Crama “Bauer”. La “Avincis” se face un Cabernet de pe un deal, Dealul Dobruşa, şi se numeşte “Cabernet de Dobruşa”. Are un gust specific. În ultima vreme îmi place Tămâioasa seacă, deşi Tămâioasa este deseori în mintea noastră un vin de soi dulce. Ei bine, au început să vinifice Tămâioasa seacă şi are un gust aparte.
Ce alte crame deosebite din ţară aţi mai vizitat?
– Cunosc şi cramele din Prahova, unde există Drumul Vinului. Acolo, cel mai vestit soi este Feteasca Neagră. La Dealul Mare, se face o Fetească Neagră adevărată. De curând, am vizitat şi la Timişoara mai multe crame. Am fost şi la Crama “Recaş”, unde am făcut o degustare de vin. Tot în Timişoara am fost într-o cramă mică, cu un vin roşu sec modern românesc, care se numeşte “Pedro Vaselo”. Este foarte apreciat în ultima vreme. Tot acolo mai este şi Crama “Miniş”, care are vinuri foarte bune şi roşii şi albe. Nu lăsăm deoparte cramele din Dobrogea, Crama “Bogdan”, cu vin pe care îl iubesc, îmi place, apoi Murfatlarul, care are acum câţiva producători noi cu alte denumiri foarte bune. Nu în ultimul rând Crama “Oprişor” din sudul României, care are vinuri deosebite, cum ar fi vinul “Smerenie”. Şi, chiar dacă nu este foarte mare, cred că este de până în 50 de hectare, este Crama “Marcea” de la Ştefăneşti. Are două sortimente de vin foarte bune. “Truda Fanny” roşu şi “Truda Fanny” alb. Le apreciez foarte mult.
Despre vinul franţuzesc?
– În privinţa vinurilor franţuzeşti, am avut privilegiul să vizitez localitatea Cognac, în care se fabrică un distilat de vin alb, la 45-50 de grade. Vin cisternele de la marile fabrici de coniac din Franţa, iau distilatul de vin alb, îl duc în fabrica de coniac şi printr-un proces specific de învechire în anumite butoaie de soiuri de lemn anume, se fabrică coniacul. 
De regulă, când merg în Franţa şi mănânc fructe de mare, îmi place să iau vin Sancerre alb. Acum au şi Sancerre rose şi Sancerre roşu. Sigur, există şi Chablis Grand Cru sau un vin roşu de la o cramă mai mică dar apreciată – Saint Joseph. Şi tot ce înseamnă Bordeaux, care excelează prin foarte multe sortimente de vârf. Am două sticle mai speciale de Bordeaux. Bordeaux Margaux din 1998 şi 2001.
Aşadar, Franţa este…
– Franţa este un vârf al aristocraţiei mondiale, din punctul meu de vedere, în ceea ce priveşte arta culinară şi băuturile. Nu mai vorbesc de şampanii şi de alte multe lucruri.
Domnule George Caval, aveţi o mare experienţă cu oamenii, de profesie, de viaţă în general. Care sunt acum, în acest an, lucrurile cărora le daţi o foarte mare importanţă?
– Depinde de percepţia fiecăruia dintre noi. Trebuie să recunosc faptul că am cochetat puţin cu mici tehnici de evaluare a personalului cu care am lucrat de-a lungul timpului, care înseamnă puţină psihologie, puţină grafologie. Pe primul loc al lucrurilor importante pentru mine trebuie să pun sănătatea mea şi a familiei mele şi a prietenilor mei. Pe locul al doilea este timpul. Pe locul al treilea, valoarea, educaţia oamenilor, caracterul oamenilor cu care interacţionăm. Am iubit toată viaţa- iar acest lucru m-a ajutat în cariera mea profesională – punctualitatea, seriozitatea şi termenul “Gentlemen’s Agreement”. Respectul reciproc este o chestiune formidabilă. În viaţă, dacă eşti punctual, dacă eşti serios, dacă munceşti, mai devreme sau mai târziu vin rezultatele. Am avut şansa de a lucra în mediul privat, am două licenţe. Sunt inginer constructor, am lucrat opt ani în construcţii şi ulterior, o mare parte din viaţă, douăzeci şi ceva de ani, în sistemul bancar, iar în ultima vreme în sistemul Cameral. Am avut şansa să cunosc foarte mulţi oameni şi este foarte important să ne putem baza şi să avem încredere în oamenii cu care lucrăm şi în business-urile pe care le facem. Încrederea este foarte importantă. Când există respect, orice problemă are o soluţie care se poate rezolva pe cale amiabilă.
S-a întâmplat să aveţi şi dezamăgiri din partea unor oameni?
– Nu există nimeni care să fie perfect. Nici eu însumi nu sunt o persoană perfectă. Peste tot se fac şi greşeli. Încerc întotdeauna să mă concentrez pe partea plină a paharului, pe lucrurile frumoase. Am uitat deja lucrurile care m-au dezamăgit. I-am uitat deja pe oamenii care poate m-au rănit. Nu-mi place să-i ţin minte. Cel mai frumos lucru în viaţă este să ştii să ierţi. În momentul în care ierţi, te eliberezi. Dacă stai încruntat o viaţă sau o perioadă lungă, să te răzbuni sau nu ştiu ce, îţi faci rău ţie însuţi. Iertând, te eliberezi şi dovedeşti astfel că respecţi principiul conform căruia “cel mai deştept cedează”. Am atâtea amintiri frumoase încât…
Ce amintire frumoasă vă vine acum în gând?
– O amintire superbă acum…am rămas cu o imagine superbă despre Australia. Era o plajă specială, în Gold Coast. Era ceva idilic. O faleză în care puteai face orice, să alergi, să faci grătar, să faci plajă. Am fost pe toate continentele, dar cred că acolo m-am simţit cel mai bine.
Călătoriţi foarte mult. Ce reprezintă călătoria pentru dvs?
– Este una dintre cele cinci pasiuni ale mele.
Care sunt celelalte patru?
– Bucătăria, colecţia de vinuri, vânătoarea şi pescuitul. Nu sunt un vânător de trofee. Mie cel mai mult îmi place atmosfera de la vânătoare. Libertatea de a circula în aer liber, liniştea, pentru că oricât de dură este vânătoarea în sine, liniştea care te încarcă, plimbarea în pădure, sunt extraordinare, iar oamenii cu care mă întâlnesc sunt mai deosebiţi. După vânătoare, făceam un foc, mâncam o bucăţică de slănină într-un băţ rupt din copac, iar această atmosferă îmi este dragă mie, nu neapărat trofeele. Am vânat şi eu câteva păsări, câţiva iepuri şi câţiva fazani, altceva nu.
Ce muzică ascultaţi?
– Am momente în care vreau să ascult muzică clasică. Când sunt foarte obosit, îmi place să pun Nocturna de Chopin. Alteori, îmi place să ascult reggae, alteori muzică country. Când ascult country, îmi dă senzaţia că sunt în America, unde am fost, că cerul este plin de stele şi că sunt într-un concediu permanent. Îmi place să ascult blues. Iubesc, de exemplu, muzica lui Marco Antonio Solis, care este sud-american şi are o muzică foarte plăcută sufletului. Îmi place să ascult Van Morrison. Deci în funcţie de stare. Şi ascult şi îmi place muzica populară românească.
Aţi vorbit de tablourile văzute în Franţa. Ce fel de pictură vă place în mod special?
– Îmi plac picturile impresioniste. Am fost în muzeele mari ale Europei şi nu pot nega faptul că nu sunt impresionat şi de o pictură modernă, dar parcă mă simt în lumea mea când văd o pictură impresionistă. Cum sunt cele de la Muzeul D’Orsay.
Domnule George Caval, când spunem “adolescenţă”, la ce vă gândiţi?
– Dorinţă de cunoaştere. O dorinţă formidabilă de cunoaştere am avut în adolescenţă. Cred că am avut ceva nativ în această dorinţă de a şti cât mai multe lucruri. Atunci am început să întreb ce este filosofia, cum sunt tehnicile de comunicare nonverbală şi aşa mai departe. Am fost curios şi sunt în continuare un om curios. Au fost primele întrebări pe care mi le-am pus în adolescenţă. Şi acum întreb, când stau de vorbă cu oameni de specialitate, doctori şi de vârsta mea şi mai tineri. Şi le spun: “Te rog, tradu-mi şi mie în vorbe următorul lucru”. Şi le spun o chestiune medicală.
Deci curiozitatea este o lucru extrem de bun. Este setea de cunoaştere.
– Sigur. Curiozitatea se rezolvă în primul rând citind. În al doilea rând, întrebând. În al treilea rând, nu trebuie să-ţi fie ruşine să spui despre un lucru că “nu îl ştiu”.
Dacă spunem “tinereţe”?
– Tinereţea spre maturitate a fost vârful carierei profesionale în sistemul bancar.
Sistemul bancar a fost ceva ce v-aţi dorit dinainte?
– Nu. Şi în copilărie şi în tinereţe mi-am dorit să fiu constructor. Era înainte de Revoluţie, iar acest lucru se datorează faptului că aveam rude, părinţi care lucrau în Germania, în construcţii. Şi mi-am spus că cel mai bine mă fac inginer constructor. După opt ani, am venit la Revoluţie, apoi am intrat în sistemul bancar. Am făcut studii de specialitate în Finanţe-Contabilitate şi am rămas în sistemul bancar 25 de ani. 
Am avut satisfacţia că am dezvoltat, în ceea ce mă priveşte, sistemul bancar în judeţul nostru. Poate că cel mai frumos eveniment din acea perioadă a fost când am avut marii sportivi ai României la Piteşti, pe Nadia Comăneci, pe Hagi, pe Ilie Năstase, eu fiindu-le gazdă.
L-aţi adus la Piteşti şi pe domnul Ţiriac…
– Da. Era în perioada 1999-2000. Atunci eram director la Banca Ţiriac. A fost un eveniment important, când am inaugurat sediul de pe “Fraţii Goleşti”. Domnul Ţiriac a venit atunci cu elicopterul la Piteşti.
Unde a aterizat?
– În parcarea Stadionului FC Argeş. Era asfalt şi am ridicat problema că nu ştie unde să aterizeze. I-am rugat pe oameni să facă un cerc mare cu un X la mijloc, cu var. Şi au văzut cercul şi au aterizat acolo. Erau trei- pilotul, copilotul– domnul Ion Ţiriac şi preşedintele băncii. A fost un pic de distracţie (zâmbeşte). Le-am fost gazdă, m-au întrebat cine a făcut cercul, le-am spus că a fost ideea mea, domnul Ţiriac mi-a spus “Bravo!” şi ne-am urcat în maşina de serviciu, o Dacia Break, să mergem. Şi atunci, preşedintele Băncii l-a întrebat pe Ion Ţiriac de când nu s-a mai plimbat cu o Dacia (zâmbeşte) şi i-a spus să-mi dea şi mie o maşină. Şi aşa am ajuns să fiu primul director de bancă care a avut maşină de serviciu un…Mercedes (zâmbeşte).
(continuarea interviului o puteţi citi în ediţia următoare a Săptămînalului Gherila, 22 iulie)
Graţiela Bâzoi, Foto: arhivă personală – George Caval
