Interlocutorul nostru este Gheorghe Badea, proprietarul Grupului Industrial de Componente, care numără nu mai puţin de 30 de companii, prim-vicepreşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie Argeş. Este născut în anul 1946, în comuna Hulubeşti, judeţul Dâmboviţa, fosta regiune Argeş. “Cu alte cuvinte, am două patrii. Şi Dâmboviţa şi Argeş. Bineînţeles că acum mă simt sută la sută argeşean.”- ne spune Gheorghe Badea în Rubrica “Despre Viaţă”.
Proveniţi dintr-o familie cu câţi fraţi, domnule Gheorghe Badea?
– M-am născut într-o familie de patru copii. Trei băiaţi şi o fată. Din părinţi ţărani agricultori. Tatăl meu mai avea şi meseria de cizmar, dar nu prea mai mergea, pentru că se industrializase încălţămintea şi rămăsese cu mici reparaţii. Dar, în rest, ţăran agricultor. Părinţii mei au fost ţărani harnici, gospodari. Au fost cei mai mari educatori, cei mai mari pedagogi ai vieţii mele. Cel puţin tata a fost un model de cetăţean, de ţăran, autodidact până la Dumnezeu. A citit sute şi sute de cărţi. Până la vârsta de 91 de ani, când s-a stins, era tot timpul abonat la ziar. La patru-cinci ani, mă obliga să-i aduc dicţionar de neologisme.
Erau atunci astfel de dicţionare?
– Da. Bineînţeles. Şi acum le am în bibliotecă. Citea foarte mult, deşi a avut o şcoală de câteva clase. A făcut şcoala la ucenicie, cea de cizmar, apoi armata câţiva ani, apoi câţiva ani de război şi s-a tot perfecţionat.
Cred că aveţi foarte multe amintiri frumoase din copilărie. Dar cea mai frumoasă care a fost?
– Toată copilăria mea a fost mirifică. Prin modul în care am trăit-o sau am ştiut s-o trăiesc. Tot timpul am fost o fire sociabilă. Am intrat la şcoală la şase ani. Ce este pitoresc din acea perioadă este că noi eram un sat de 30 de familii, iar şcoala avea doar patru clase, a-1-a, a 2-a, a 3-a, a 4-a, cu un singur învăţător.
Câţi copii erau în cele patru clase?
– 11, 12 copii în toate cele patru clase.
Timpul liber cum vi-l petreceaţi?
– Aveam în spatele casei un izlaz cu inclinaţie cu pantă şi tot timpul eram la derdeluş cu schiurile. Colegii cu săniuţa, eu cu schiurile. La cinci ani eram urcat pe schiuri.
Schiuri de unde?
– Erau schiuri făcute meşteşugăreşte din salcâm de către fraţii mei. Era zăpadă pe vremurile acelea, nu ca acum. Iar în timpul verii, eram cu vitele la păşunat. Câte şapte, opt, zece copii. Făceam tot felul de jocuri, practicam coacerea porumbului, a dovleacului. Copilăria mea a fost atât de frumoasă, încât îmi este greu să-mi aleg un episod anume, dar reţin anumite aspecte când tata ne făcea ghete noi. În prima noapte, dormeam cu ele în picioare de fericire.
Ce doreaţi atunci să faceţi în viaţă?
– La vârsta aceea, îmi băgase tata în cap, nu numai mie, ci la toţi copiii: “Voi trebuie să învăţaţi carte. Să părăsiţi viaţa de la ţară şi să ajungeţi la oraş unde este altă viaţă, altă cultură”. Iar la vârsta aceea de copil, nu visam decât să ajung mare, bineînţeles. La şcoala gimnazială, eram 40 şi ceva de inşi în clasă, pentru că erau din şapte sate ale comunei, şi era frumos. Era concurenţă. Şcoala era mult mai aproape de Târgovişte, la 20 şi ceva de kilometri, dar tata, influenţat de anumite informaţii, de surse, ştia că Piteştiul este un oraş mai altfel. Şi m-am dus la Liceul Bălcescu.
În ce an aţi intrat la Bălcescu?
– În 1959. La 13 ani. Am prins toată acea pleiadă de profesori interbelici, Emil Morţun, George Aman, Ion Beşoiu. La 17 ani, am terminat liceul şi eram deja student în primul an.
Unde anume?
– La Braşov, la Tehnologia Construcţiilor de Maşini.
Aţi făcut sport?
În liceu am făcut baschet, cu performanţe, concursuri naţionale, cu foarte multe deplasări pe vremea aceea la Constanţa, Timişoara, Roman, Suceava, Iaşi. Posibilităţi personale nu aveam de niciun fel. De altfel, eu şi mâncatul şi dormitul le-am făcut cu baschetul de la liceu. M-am ţinut de sport, făceam cinci-şase antrenamente pe săptămână. Matematică, fizică şi sport. Asta făceam. Este bine la 13 ani să ai o orientare. Iar fratele meu cel mare, care terminase facultatea la ASE, mi-a spus: “Te duci la Piteşti acolo şi, să ştii, nu te apuci de altceva decât de sport, matematică şi fizică”.
De dimineaţă până seara.
– Da. “La astea să fii tare”, mi-a spus. Şi m-a influenţat foarte mult.
Legătura cu colegii din liceu aţi ţinut-o?
– Şi cu cei din liceu şi cu cei din facultate. Ne-am întâlnit la început din zece în zece ani, iar în ultimii 20, 30 de ani, ne-am întâlnit din cinci în cinci ani. Nu ne-a scăpat nicio revedere. De altfel, lăsând modestia la o parte, eu tot timpul am fost în echipa de organizare şi poate chiar sâmburele principal. Pe cele din ultimii 20 de ani le-am făcut cam în domeniul meu, la hotelurile şi restaurantele Grupului Industrial Componente.
La Facultate, la Braşov, cum a fost?
– Toată viaţa am fost un tip liber. Mi-a plăcut libertatea totală, dar cu respect, nu cu libertinaj. Am pretenţia că tot timpul am apelat la cei şapte ani de acasă şi i-am respectat întru totul. Am plecat la Facultate cu gândul să mă opresc la Bucureşti. M-am dus la Bucureşti şi era o coadă de 300 şi ceva de persoane la Polizu, unde voiam să mă înscriu. Şi mi-am luat bagajul şi am plecat la Ploieşti, la fratele meu. Am avut o discuţie. “Băi, mă duc ori la Braşov, ori la Cluj”. “Păi spune, măi, unde”, îmi zice. “N-auzi că nu ştiu”, i-am zis. “Care-mi place, acolo mă duc”. Şi am ajuns la Braşov la ora două după-amiaza, într-o zi de toamnă, septembrie. Un cer senin cu Braşovul toamna, era aşa de frumos. Nu văzusem Braşovul până atunci. Când am rotit ochii, dreapta-stânga, am zis- “ăsta este de mine”. Am întrebat unde este rectoratul. La 200 de metri. Mă duc acolo, 10, 15 studenţi la rând. Şi acolo am rămas.
Câţi ani aţi rămas la Braşov?
– 5 ani. La repartiţie, am fost primul care mi-am ales unde să merg. Am ales Sibiul. Am lucrat un an şi jumătate la Fabrica de Piese Auto Sibiu, actuala Compa. Apoi am venit în Piteşti, pentru că nu mă mai înţelegeam cu mama. Tot timpul plângea, mă suna să vin acasă. Şi am venit la Piteşti. Parcursul a fost Topoloveni, Costeşti, Piteşti. La Topoloveni am fost inginer-şef la Industria Locală.
Câţi ani aveaţi atunci?
– Aveam 24 de ani. Apoi, după un an şi jumătate, am ajuns director la Costeşti, tot la Industria Locală. După şase ani, a apărut investiţia Comefin şi au vrut să mă pună director la Comefin, dar nu am acceptat.
De ce?
– Am zis, gata cu naveta. Şi am venit la Piteşti. În anul 1977, se desfiinţase toată industria locală. Erau 7000, 8000 de salariaţi în industria locală.
Ce era de fapt industria locală?
– O industrie multilateral dezvoltată. Făceam de la piese metalice – deci metalurgie, mecanică, chimie, industria lemnului, până la confecţii, textile, de toate. În Piteşti erau şapte, opt sedii, la Topoloveni, la Costeşti, la Curtea de Argeş, la Câmpulung, peste tot, erau făbricuţe. Iar aceste făbricuţe s-au dezvoltat atât de tare în decurs de 15, 17 ani, încât Ceaşusescu, la o analiză comparată cu industria republicană, industria industrie ca să zic aşa, a hotărât desfiinţarea, în sensul că structura lor să fie înghiţită de republicani. Iar baza era mecanica, metalul. Iar eu, refuzând Comefin Costeşti, am rămas pe afară. După doi-trei săptămâni de tatonare, eu fiind mai reprezentativ în zona asta, a metalului, ca inginer-şef, m-au băgat director la Piteşti, la fostul Progresul, unde este acum Lidl. Aveam 3600 de salariaţi.
Ce vârstă aveaţi atunci, ca director la Progresul?
– Aveam 31 de ani. Tot ce era metal a luat Uzina Colibaşi, iar pe mine m-au băgat director. În doi ani şi ceva am reconvertit aproape totul. Acolo se făceau de toate: de la ligheane, sobe metalice, tot felul de confecţii metalice, radiatoare. Şi am transformat fabrica în piese auto. După doi ani, a venit domnul Simion Săpunaru director la Centrala Uzinei de Autoturisme. Era directorul tehnic general la Uzina de Tractoate Braşov. Un om de o cultură şi o pregătire profesională greu de descris. Nu prea am întâlnit oameni de IQ-ul şi valoarea lui. Bătea orice profesor de română la literatură şi poezie. La muzică băga sub masă orice profesor de muzică. Stătea în acelaşi bloc cu profesorul de muzică Enescu, unul la doi, altul la trei. Făceau nopţi muzicale, cu opere, operete, cărţi, simfonii. Atunci nu erau decât discuri. Venea fiecare cu geanta lui de discuri. Îşi puneau discuri şi fiecare trebuia să ghicească cine cântă. Nu pot să uit într-o dimineaţă, eram cu maşina, ninsese în noaptea aceea, Enescu iese pe scări, îmi face cu mâna, opresc. “Domnule Badea, ce mi-a făcut” (n.r. Săpunaru). “Ce ţi-a făcut?” “M-a umilit. Din tot ce am adus eu, mi-a ghicit cel puţin 90 la sută. Din ce mi-a adus el, n-am ghicit decât 70%”- îmi spune. Săpunaru inginer şi Enescu profesor de muzică. Săpunaru jucase pe scenă şi cu Stela Popescu, la Braşov, că le făcea pe toate.
Şi cum a fost întâlnirea dvs cu Simion Săpunaru?
– M-a sunat, a venit, s-a uitat prin birou, se duce la toaletă. Ştiţi cum este. Dacă vrea cineva să vadă cum e situaţia, se duce să vadă cum e toaleta. Apoi a mers cu mine prin fabrică, în clădirea Progresul. I-am explicat ce modificasem. Chiar mă întrebam ce să-i placă la dărâmătura asta. Şi a văzut tehnologia neconvenţională, a aflat că am terminat facultatea şi la Braşov, şi mi-a spus: “Domnule Badea, să ştii că mi-a plăcut, domnule, Vom face treabă amândoi. Primul lucru- o să te trimit în Franţa să facem planşa bord pentru maşină nouă”. După două-trei săptămâni, m-a trimis în Franţa.
Care este, domnule Badea, crezul dvs în viaţă?
– Omul în viaţă, pe lângă omenire, pe lângă responsabilitate, dacă nu are conştiinţa colectivităţii, conştiinţa de a avea împăcarea de sine că face ceva pentru societate, înseamnă că nu trece prin viaţă. Acesta este crezul meu. Iar pentru asta, trebuie să te autodepăşeşti. Seara, înainte să mă culc, îmi fac urgent o retrospecitvă a zilei.
În fiecare seară?
– Da. Şi îmi trece prin minte filmul zilei de mâine. Ce fac mâine? Şi am energia de a face mai mult, mai bine. Să fie ceva “mai mai” decât ziua trăită. Am strâns oameni pe lângă mine, fără să vreau, fără să-mi dau seama. Polarizam. Şi tot timpul am fost imparţial cu oamenii.
Ce v-a plăcut să faceţi cel mai mult în viaţă?
– Pasiunea mea a fost în primul rând sportul, mişcarea. N-am stat locului niciodată. În al doilea rând, am fost mereu un căutător, datorită curiozităţii. Cel puţin în activitatea de zi cu zi în câmpul muncii, nu a trecut un an fără să fac un obiectiv nou. Din anii 1990 şi până acum, adică în 34 de ani trecuţi, nu întâmplător sunt 30 de firme în Grupul Industrial de Componente.
Proiectul de suflet care este?
– Este familia. Cu soţia în frunte, cu cei doi copii şi cu cele patru nepoate. Este realizarea numărul unu. Iar profesional, am avut şi am multe, dar dacă fac o retrospectivă rapidă, în 1992 am adus proiectul Lisa Draxlmayer în România şi în Piteşti. În 1997-1998, am adus din America în Piteşti proiectul LEAR, care are acum 4000 de salariaţi, apoi proiectul Yazaki din Japonia- l-am adus în Câmpulung, prin 2000. Şi a funcţionat 20 de ani. Iar la ora actuală sunt 28 de fabrici, de companii industriale în Costeşti, Câmpulung, Curtea de Argeş, Piteşti. Toate îşi desfăşoară activitatea în Automobil. Este o raritate să faci parte din Clubul Automobiliştilor. Din sutele de directori care am fost în Automobile înainte de 1997, acum îi numeri pe degete pe cei care au reuşit ceva în viaţă. În viaţa de după 1990.
Câţi salariaţi sunt în prezent în toate companiile G.I.C. din Argeş?
– Acum avem 2800.
Iar în companiile din afara judeţului?
– La Craiova, platforma pentru Ford, avem 120, iar la Braşov avem o matriţerie cu 100 de angajaţi.
Cel mai deosebit moment pe care l-aţi trăit în cariera dvs care a fost?
– Unul din cele mai deosebite momente trăite de mine în viaţa mea a fost anul 1989, decembrie şi, ulterior, în ianuarie, când, ca urmare a “iluminatului” Petre Roman, toţi directorii de întreprinderi au fost destituiţi şi lăsaţi la mâna sindicatelor şi a salariaţilor. În judeţul Argeş, toţi directorii, peste 800, 900, au fost destituiţi. Eram director la Fabrica de Subansamble Auto Piteşti. Singurul care a rămas neschimbat a fost Badea. Asta mi-a dat o forţă, o confirmare a eului meu, de care nu eram total conştient şi convins. Aveam o mie şi ceva de salariaţi şi unul nu m-a tras de mânecă să ies din birou sau să ies pe poartă. La votul salariaţilor de atunci, eu am ieşit cu 83%.
Deci la Revoluţie nu vi s-a impus să plecaţi şi dvs.
– Nu. Eu eram printre oameni cu zâmbetul, cu fruntea sus, nu le impusesem, cerusem, absolut nimic, în afara bunului simţ. Când lucrezi cu oamenii civilizat şi creezi armonie, ei te simt. De la angajare, acordare de salarii, acordare de gradaţii, acordare de apartamente, pentru toate aceste treburi nu am perceput o ţigară. Era suficient să fi luat o cafea şi se ducea vorba.
Era perioada cafelei, Kentului lung…
– Da. Whiskey, Kent. Aşadar, asta a fost una dintre cele mai mari satisfacţii ale vieţii mele. Ajunsesem să fac 7% din autoturism, prin componente, cele care înnobilau maşina.
Ca de exemplu?
– Bordul, volanul, panourile de uşi, pavilionul, barele paraşoc.
Cum aţi făcut totuşi primii bani?
– Primii bani i-am făcut la CAP. La coasă, la cules de prune.
Iar primul salariu?
– La Sibiu, ca inginer stagiar.
Era un salariu bun? Suficient pentru vremurile de atunci?
– Dacă în Facultate şi în liceu eu nu aveam niciun ban, nu era o problemă pentru mine 1200 de lei.
Aţi rămas vreodată fără bani?
– În facultate. Când nu aveam niciodată. Dar mă duceam şi schiam mai tare decât oricare, cu echipament de la colegi. Schiurile, bocancul, hanoracul, pantalonii, tot. Erau de la colegi.
Cum deprindem cea mai bună educaţie pentru societate, domnule Badea?
– Cea mai bună educaţie este cea din familie. Pe văzute, nu pe vorbe. Ce face părintele, ce mănâncă, cu cine mănâncă, cine îl vizitează. Dacă o familie nu socializează, nu îi calcă nimeni pragul, şi copiii sunt la fel. Iar acest lucru este contra naturii, pentru că omul este o fiinţă socială şi sociabilă. Nu poate trăi de unul singur. Este homo sapiens.
Regrete aveţi?
– Nu. Am avut şi am o viaţă pe care mi-am făcut-o eu şi o consider ideală, frumoasă. Pentru mine nu a contat banul. A contat starea de spirit pe care am creat-o eu şi cei care au fost lângă mine. Dacă eram la iarbă verde, ştiam să fac şi o ţurcă şi un fotbal. Dacă eram vara la înot, făceam tot felul de potlogării, ca să nu mai spun că am învăţat să înot la şase ani în propria piscină. Ne-am făcut o baltă, dintr-o mică apă. În două zile, apa a crescut până la brâu şi am învăţat să înot.
Deci n-aţi căutat niciodată în lucruri scopul material. A venit pur şi simplu?
– A venit ca o rezultantă a acţiunilor bune, de bine, spirituale. Când ai astfel de acţiuni, vine şi partea materială. Fundamental este ca tot ceea ce faci, creşti, gândeşti ca proiect să fie de natură comunitară, să fie pentru colectiv, pentru că automat acest bine se întoarce. Dacă te gândeşti doar la tine, pentru tine, nu iese niciodată. Probabil că asta provine din creşterea, formaţia mea, dacă eu am crescut şi m-am simţit totuşi bine, în ciuda tuturor neajunsurilor. În liceu, nu aveam niciun leu, după cum spuneam. Dormit, mâncat pe banii oferiţi de şcoală, datorită baschetului.
Baschetul v-a dat o pâine…
– Exact. Şi Facultatea mi-a dat o pâine, pentru că am avut bursă de merit. Iar de bani de buzunar nu aveam nevoie, pentru că mă luau colegii şi mă duceam cu ei peste tot, fără să plătesc.
Vă făceau cinste. A fost despre noroc?
– Aici este o filosofie cu norocul. Că mulţi spun. “Daa, ăla a avut noroc, dă-l în moaşă-sa!”. Nu există aşa ceva. Dumnezeu dă noroc la toată lumea. Dar dacă nu ştii să-l foloseşti, să-l pui în aplicare, nu iese nimic. Momente bune apar pentru fiecare dintre noi. Cel mai bun moment în viaţa individului este când intră în clasa întâi. Toţi au şansa la educaţie. La instrucţie. Câţi o fructifică? Apoi, trece prin atâtea filtre. Acesta nu este un noroc? Ca să faci patru clase elementare este un noroc. Pentru că nu toţi copiii de pe mapamond au norocul acesta. Pe urmă, gimnaziul. La fel. Pe urmă, să fii ales pe criterii, pentru liceu. Tot un noroc. Depinde de fiecare cum şi-l fructifică. Apoi, în viaţa omului apar atâtea şanse. Trenul trece prin faţa fiecăruia. Nu toţi îl apucă. Nu toţi cei care-l apucă rămân în tren. Unii rămân în inaniţie în tren, alţii se ridică în avion, în cosmos. Alţii nici nu rămân în tren, coboară tot la căruţă sau la bicicletă. În gândirea mea, norocul este şansa şi puterea omului de valorificare a şansei. Trebuie să discerni, să hotărăşti, să rişti mai mult, mai puţin, deloc. Iar toate trebuie împletite cu munca. Dacă în munca individului, nu apare o pasiune, este dificil. Pentru mine, este o pasiune să muncesc, iar asta nu înseamnă că sunt habotnic. Mă şi distrez, plec, fac, citesc.
Ce citiţi?
– Am la capul patului 10, 15 cărţi cu Seneca, cu Cioran, cu Socrate. Nu mai citesc beletristică.
Ce carte v-a plăcut foarte tare şi vă vine acum în minte?
– M-a mişcat foarte mult “Bucuria Vieţii” de Irving Stone.
Domnule Badea, de ce aţi rămas în Piteşti?
– Simion Săpunaru, despre care v-am povestit, a vrut să mă promoveze director tehnic la Centrala de Autoturisme sau director la ARO sau director la Craiova, la Oltcit. M-a solicitat de mai multe ori şi nu am vrut să mă duc, explicându-i şi lămurindu-l că aici îmi place ceea ce fac. Că am libertate totală şi am făcut ceva pentru Automobil, iar de aici atuul în faţa lor. Mi s-a spus “Hai că te ţin doi-trei ani aici director tehnic şi te arunc ministru adjunct la Construcţia de Maşini”. “Nu-mi place, nu e pentru mine”, i-am spus. “Creez, produc aici, la Piteşti”. Şi Dumnezeu mi-a întors asta: faptul că am rămas aici a dus la toate realizările din industria de astăzi. tehnologia fiind o artă pentru mine.
Unde aţi călătorit profesional?
– Am fost foarte mult în afară, ca urmare a tehnologiilor aplicate de mine şi a Clubului Automobilul. De zeci şi zeci de ori în Germania, Franţa, Italia, Spania, Cehia. Sunt recunoscător activităţii vechi a Automobilului, a colaboratorilor mei din Uzină, din Centrală. În afară de Săpunaru, am avut colaboratori deosebiţi, pe Ioan Giuvelcă, pe Gheorghe Paleru şi mulţi alţi directori şi ingineri. Nu este momentul nominalizării.
Ce loc v-a inspirat cel mai mult, legat de industria auto?
– În mod deosebit mi-au plăcut Germania şi Franţa.
Dacă ar fi să nominalizaţi un om foarte capabil al ţării, din orice sferă de activitate, care ar fi acela?
– Aş face un muzeu naţional al eminenţelor cu George Gogu Constantinescu, cu Henry Coandă, cu Traian Vuia, cu Nicolae Paulescu şi alţii. Din actualitate, îi simpatizez pe fraţii Pavăl de la Dedeman. Sunt de stimat, au făcut ceva serios. Un lanţ pur românesc, fără ifose şi fără alte şmecherii cum sunt cei veniţi de afară.
Meseria viitorului care ar fi în opinia dvs?
– Tot ce ţine de inteligenţa artificială, cu robotica, automatizările.
Ce credeţi că-i lipseşte poporului român?
– Mă deranjează că spiritul de întreprinzător, luat la mia de locuitori, ne situează pe ultimul loc în Europa. Asta demonstrează că românii nu sunt fraţi cu munca. Comoditatea predomină. Este simplu să fiu salariat la Popescu, să muncesc opt ore. Pe când întreprinzătorul are atâtea şi atâtea pe cap. Are satisfacţii financiare, dar şi munceşte, îşi asumă riscuri. Noi şi bulgarii suntem ultimii în Europa la acest capitol. În “Schimbarea la faţă a României” a lui Cioran, omul spune clar că românii sunt caracterizaţi prin scepticism. Dacă eşti sceptic înseamnă că nu ai acea energie de pătrundere, nu rişti, stai tot timpul în expectativă. Este comoditate. Mulţi lasă totul pe seama lui Dumnezeu, dar pe seama lor ce lasă oare, ca indivizi?
Dar vorbeaţi mai devreme de oamenii deştepţi din România. Şi ei sunt la fel de sceptici?
– Deşteptăciunea şi inteligenţa nu au treabă cu educaţia muncii. La inteligenţă suntem printre popoarele de vârf, recunoscuţi. Dar omul trăieşte în societate, iar ca societatea să progreseze trebuie să se bazeze pe educaţie, pe disciplină, pe ordine, pe ideologii foarte clare. Dacă luăm popoarele german şi japonez, care s-au dezvoltat în principal pe disciplină şi ordine, luate individual nu au IQ-ul pe care îl credem noi. La români trebuie schimbat mentalul. Treaba asta cu “se poate şi aşa”- este o mare frână în progresul românesc.
Despre nostalgicii după perioada comunistă ce părere aveţi?
– Nostalgicii sunt majoritatea celor care nu au reuşit mare lucru în viaţă. Dacă vreau să fiu un om adevărat, fie că sunt frezor, fie electrician, economist, inginer, este imposibil să nu mă afirm, dacă am valoare şi să fiu printre fruntaşi. Iar dacă sunt printre fruntaşi, am tot felul de facilităţi, oriunde, oricând. Perseverenţa şi energia muncii trebuie să vină din interior. Trebuie să fii animat de a face ceva în plus, să vrei să descoperi mereu, să creezi. Iar societatea, la rândul ei, trebuie să promoveze doar valorile, pentru că atunci apare fenomenul concurenţei.
Şi unde credeţi că ne aflăm acum, legat de valorile promovate?
– Scara valorilor este uitată total. Promovările se fac pe nepotisme, pe tot felul de sinecuri. Valorile sunt puţine, sunt estompate. Predomină mediocritatea şi ca număr şi ca nivel de intelect. Fiind majoritară mediocritatea, şi cum democraţia promovează ideea că poporul alege, se alege el pe el.
Sunteţi un om de stânga sau de dreapta?
– Mai mult de centru. Sunt complet împotriva ajutoarelor sociale, date pe bogdaproste. Ajută infirmul, bolnavul, neputinciosul, dar sunt împotriva ajutorului acesta dat pentru cei care pot munci, dar n-o fac.
Dacă un cerşetor sănătos trupeşte vă cere, îi daţi?
– Nu. Când aveam 12 ani munceam de îmi venea acru. Că e bărbat, că e femeie, că e un tânăr, îi spun să ia o mătură, să facă curat pe unde e, şi mă întorc şi îi dau. A da cuiva bani fără muncă este cel mai mare deserviciu pe care îl poţi face şi cerşetorului apt de muncă şi societăţii. El traumatizează societatea.
Care este băutura preferată?
– Vinul sec alb şi roşu.
Cel mai frumos oraş din afară?
– Parisul.
Din România?
– Braşovul.
Domnule Gheorghe Badea, am observat că în mediul de afaceri al Argeşului, în domeniul litigiilor pe zona economico-socială, Grupul dumneavoastră nu este prezent. Cum se explică faptul că, de-a lungul anilor, între dumneavoastră şi alţi agenţi economici sau între dumneavoastră şi instituţiile statului, şi mă refer aici în primul rând la deconcentrate, nu există asemenea litigii?
– Cunoscând procedurile de funcţionare ale unei întreprinderi, indiferent în ce sistem socio-profesional lucrează, este mai mult decât necesar ca relaţiile atât cu reprezentanţii statului, fie ele locale, judeţene sau centrale, cât şi cu instituţiile deconcentrate, să fie în desfăşurarea unor limite ale cadrului normal, capabil a fi benefic comunităţii şi, în general, societăţii. În acest sens, cu acest deziderat, am format colectivele companiilor din grupul nostru. Să promoveze în permanenţă o activitate de armonie şi conlucrare constructivă cu toate instituţiile statului, benefică progresului economic şi social. Urmare a acestei strategii aplicate în decursul zecilor de ani de management, se explică lipsa litigiilor rezolvate în instanţă.
Printre cele mai de anvergură proiecte ale Grupului din ultimii ani, pe care l-aţi putea menţiona?
– Grupul a facilitat, împreună cu Metabet, crearea Mall-ului cu acces de pe bulevard pe pasarela de trecere peste calea ferată. Este o investiţie de circa 100 de milioane de euro şi foarte importantă pentru aspectul estetic şi funcţional al Piteştiului. Puteam face blocuri, alături de Metabet, în locul Mall-ului, cu avantaje financiare net superioare, dar obiectivul este de o importanţă majoră pentru comunitate.
Cum vedeţi Piteştiul peste 10 ani?
– Piteştiul şi-a schimbat mult faţa. Edilitar, urbanistic, gospodăresc, se află pe un drum bun şi mulţumitor. Primarul Cristian Gentea are în el sevă de manager, discerne, are experienţă. Are viziune.
Cel mai drag obiect de valoare pe care îl deţineţi acasă care este, domnule Badea?
– Fotografiile de familie.
Graţiela Bâzoi
Foto- arhivă personală Gheorghe Badea
