Interlocutorul nostru este primarul oraşului Topoloveni, Gheorghiţă Boţârcă. Este născut în Topoloveni, pe 28 iulie 1954. este căsătorit şi are doi fii. Numit primar încă de la Revoluţie, Gheorghiţă Boţârcă a fost reconfirmat ca edil prin alegerile din 1992, astăzi fiind cel mai longeviv primar de oraș din România. Va candida şi în acest an.
De ce mai candidaţi pentru un nou mandat, domnule primar Gheorghiţă Boţârcă?
– Candidaturile sunt periodice şi au două elemente motivaţionale. Unul ca apartenenţă politică, şi nu m-am dezis niciodată (n.r. de PSD) şi al doilea- munca pe care am făcut-o până acum, dar şi nivelul de satisfacţie a cetăţenilor, aprecierea din partea oamenilor. Faptul că am o comunicare deosebită cu oamenii, cu zâmbetul pe buze. Este elementul de satisfacţie în localitate: de unde am plecat şi unde suntem astăzi, pentru că este la superlativ. Se vede. Încrederea oamenilor mă determină să candidez din nou. Şi nu mă forţează nimeni. Mai repede m-ar forţa familia sau m-aş forţa eu să-mi văd de treabă.
Cum v-aţi petrece timpul dacă nu aţi mai candida, dacă nu aţi mai fi primar?
– Spre satisfacţia familiei şi a prietenilor, sunt un extraordinar de bun bucătar. Îmi place să cochetez în gospodărie. Şi nu m-am lipsit niciodată de vânătoare şi de pescuit.
Care este mâncarea preferată?
– Peştele. Gătesc în multe feluri multe specii.
Care este cel mai bun?
– Cel care-ţi place.
Somonul, dorada?
– Când vorbim despre somon sau dorada, deja vorbim de peşte provenit din crescătorie. Cel mai bun peşte este cel direct din pescuit.
Cel mai frumos, cel mai mare trofeu de vânătoare pe care îl aveţi, care este?
– Cel mai frumos pe care îl am acasă este de la primul mistreţ împuşcat de mine în urmă cu 40 de ani.
Proveniţi dintr-o familie cu câţi fraţi?
– Suntem trei fraţi. Sora mea bună şi frate vitreg, pentru că pe mama am pierdut-o când aveam trei ani şi jumătate. Tatăl s-a recăsătorit. La vremea aceea, când a murit mama, în 1957, era într-o situaţie cu o gospodărie foarte mare, cu cazane de făcut ţuică în curte. Era şi o presiune din partea statului atunci că te încadra nu neapărat la chiaburi, ci la exploatarea omului de către om. În felul ăsta, în fiecare an statul îi mai ajusta tatălui meu din terenuri, îi mai lua o porţiune, că altfel nu-i mai dădea autorizaţie de funcţionare pentru cazane. Tata mai ceda statului câte o suprafaţă arabilă, până a venit înscrierea în colectiv în 1962 cu tot ce trebuie. Tata, care s-a adaptat foarte repede şi la noile condiţii, avea să-mi mărturisească în 1989, când eram eu primar, că cea mai bună perioadă a vieţii lui a fost când nu mai avea atâtea pe cap, şi cazane, şi pământ şi de toate, că scăpase de toate obligaţiile.
Aţi avut o copilărie fericită?
– Am avut o copilărie construită în relaţia familiei noi, creată de tata, şi familia veche din care proveneam. Aveam anumite interdicţii să mă întâlnesc, de exemplu, cu membrii familiei din partea mamei. Am avut verişoare de-ale mamei pe care le-am cunoscut după 1989. Mamei vitrege îi mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine, însă la vremea respectivă nu am apreciat-o pentru măsurile pe care le lua, la ce bătăiţă primeam, dar am apreciat-o foarte mult mai târziu, când mi-am dat seama că n-a făcut-o cu răutate. A făcut-o în stilul ei, asta ştia ea. Şi uitaţi că din făcăleţ şi bătaie…
Cu făcăleţul?
– Cu făcăleţul, da. Şi s-a întâmplat bine, că am crescut şi eu şi sora cu o educaţie şi o dragoste faţă de familie şi faţă de fratele vitreg şi cu multe învăţăminte gospodăreşti. Aici era preocuparea ei, a mamei vitrege. Partea de gospodărie. Nu era asigurată de tata, ci de mine, ca băiat în curte. Iar gospodăria în casă o făcea sora mea, de la spălat rufe şi până la pregătitul mesei, de toate.
Ce făceaţi ca băiat în casă?
– De la tăiat lemne, dat la animale, dus la păscut, toate, pentru că lui tata îi plăcea să ţină animale. Niciodată n-a avut sub o sută de oi. Apoi, eu la 14 ani m-am îndrăgostit şi de moto. Şi multe lucruri le făceam ca să-mi dea libertatea să plec şi eu cu motocicleta.
Şi cum aţi avut primul motor?
– L-am cumpărat de la un meseriaş.
Cu banii cui?
– Cu banii strânşi de mine. Tata, având şi ţuică şi vin, mă punea pe mine să le vând. Le vindeam şi le spuneam oamenilor: “peste 11 lei la ţuică, dacă mai iau şi eu un leu sau doi în plus, mi-i lăsaţi mie?” Şi ziceau- “Îţi las”. În felul ăsta, tata m-a învăţat să câştig şi eu un ban. La 14 ani, când tata se ocupa să organizeze evenimente- bucătar-şef, cu cort pentru nunţi, cu deplasări, cu toate chestiile acestea, m-am oferit să-l ajut. “Dacă merg şi te ajut şi eu sămbătă seara, duminică seara la nuntă, cu cât mă plăteşti?” “Te plătesc şi pe tine cum îi plătesc şi pe ceilalţi”- zice. “Cu cât?” “350 de lei pe eveniment”. Şi luam 1500 de lei de la tata la sfârşit de lună, pe patru evenimente. Aşa mi-am strâns bani pentru motor.
Părinţii erau pentru şcoală?
– Erau pentru şcoală, nu pentru meditaţii. N-a fost foarte grea şcoala pentru mine, pentru că parcurgeam cu uşurinţă. Nu insistam foarte mult, pentru că înţelegeam de la ore şi nu mai făceam lecţiile acasă. Să vă spun despre profesorul de matematică şi despre tata, când eram în clasa a 8-a. Mă scoate domnul Ioneci la tablă, după un chestionar în clasă, că ne dădea cam 10, 12 probleme. Cine n-a făcut patru probleme, cine n-a făcut deloc- întreba. La “niciuna”, eram eu, nici nu aveam caiet, nu făceam temele acasă. “Ieşi tu la tablă. De ce n-ai scris?”- zice. “Domnule profesor, ştiţi, eu acasă îmi fac problemele imediat după ce plec de la şcoală”. “Şi unde e caietul?” “L-am uitat acasă”. “Ştii la ce problemă ai rămas?” “Păi nu-mi mai aduc aminte”. Şi o întreabă pe şefa clasei: “Goleşteanu, ce problemă n-ai reuşit nici tu să faci?” Problema 270 şi nu ştiu cât. “Bine, tu o ştii?”- mă întreabă. “Nu-mi mai aduc aminte ea”, zic. Mi-a citit problema. Am notat datele pe tablă. Am zis- “Domnule profesor, vă supăraţi? S-o mai citească o dată”. “Ia mai citeşte mă o dată”. O citeşte şi, în zece minute maxim, am făcut problema. Zice “bine”. “Adu-mi carnetul de note”. Eu bucuros l-am dus. Şi, în loc să pună mâna pe carnet, a pus mâna pe mine domnul profesor. Şi m-a bătut până a sunat de recreaţie. Când a sunat, am zis că am scăpat de un coşmar. Simţeam fălcuţele şi urechile de îmi săreau în sus. Îi întrebam pe colegi: “Băi, mă umflu la faţă?” Că eu simţeam că mi se umflă şi urechile şi obrajii. “Nu te umfli, mă!”- mi-au zis. “Cum, mă? Că eu simt că mi-au plecat obrajii şi urechile”. Şi domnul profesor, unul înalt, elegant, om deosebit. A luat catalogul şi mi-a zis: “fii atent, începând de azi, la ora mea de matematică, tu îmi prezinţi cine a scris şi cine n-a scris, ce probleme nu s-au rezolvat. Răspunzi de clasă”. Păi din clipa aia am făcut caietul modern. Veneam în clasă, îi întrebam de la prima oră. La 8, când intram- “Bă, care ai scris, care n-ai scris? Dacă n-ai scris, ia caietul, ia şi scrie!”. La pauză copiau toţi. Că nu voiam să ne bată pe toţi Ioneci. Dar, după faza cu băiata, seara ajung acasă şi mi-am dat seama că profesorul avusese consimţământul lui tata. Am intrat într-o altă repriză. Vine tata şi zice- “dă-mi şi mie caietul tău de matematică”. Păi de unde să-l dau? Eram proaspăt bătut de profesor şi mă aşează tata la masă, lângă perete. El, cu scaunul foarte aproape de mine. Deschide cartea, deschid cartea, ia caietul, iau caietul. Şi decât ridica palma. “Bine, mă, de ce n-ai scris?” Şi când ridica palma, eu de frică şi de bătaia de dimineaţă, dădeam cu capul singur de perete. Toată seara, tata doar ridica mâna în sus şi eu mă dădeam cu capul de perete. Am simţit că fac şi nişte cucuie. La examenul de admitere la liceu, când am ieşit din sală, colegii mă întreabă: “Ce-ai făcut?” Domnul profesor zice: “Ce vreţi, mă, să-l mai întrebaţi, nu vedeţi că a ieşit cu garoafa afară?” Luasem 10 la scris şi 10 la oral la matematică şi preşedintele de comisie a luat o garoafă din vaza de pe catedră şi mi-a dat-o pentru modul în care i-am răspuns. Iar în liceu, profesorul de matematică, domnul Gioni, zice “hai, cine ştie să rezolve problema asta?” Am făcut eu problema şi m-am dus cu carnetul. Zice “ai nota 8. Zece e a profesorului meu, 9 e a mea şi 8 e a ta”. Şi mă întreabă când i-am dus carnetul: “Ce vrei să te faci în viaţă?” Eu, într-un moment de încăpăţânare specifică elevului, zic: “În niciun caz n-o să am nevoie de matematică în viaţă”. Şi zice: “Da, mă, da. O să te faci moaşă comunală”. După ani, după Revoluţie, eu primar, mă întâlnesc cu profesorul pe stradă. “Domnule profesor, m-am făcut ce mi-aţi zis dumneavoastră, moaşă comunală. Primar”. Şi am rămas moaşă comunală 35 de ani în Topoloveni.
Ce parcurs profesional aţi avut?
– Prima dată am cochetat cu Şcoala de Ofiţeri, unde mi s-a respins dosarul şi am plecat după meserie la Câmpulung, la Şcoala Postliceală. Pentru elevii merituoşi, te puneau să faci şi şcoala de şoferi. Aveam doar categoria A, de motocicletă. Apoi, am urmat Automobile Rutiere, cu repartiţie la Întreprinderea de Transport Auto Argeş. De la ITA, m-au repartizat şef de coloană la şantierul nou în Bucureşti, când se construia metroul. De la podul Izvor, până la podul Elefteriei, tot pâmântul, demolările, toată zona de acolo, s-a făcut sub conducerea mea. Am primit şi scrisoare de felicitare de la ministrul Ion Avram. Îmi făcuse o caracterizare să mă prezint cu ea la Casa Albă la Piteşti, acum prefectura. Însemna foarte mult. Dar m-am ferit de treaba asta şi am zis că n-am ce căuta. Am plecat de la ITA şi m-am dus la Iatsa, unde l-am cunoscut pe Costică Nicolescu, dar îl ştiam mult mai bine pe fostul director Miulescu. Au vrut să mă trimită în afara ţării, să mă duc la export, cum au fost alţi colegi de-ai mei, dar nu am putut să plec, pentru că îmi făcusem un jurământ: că nu plec din Topoloveni niciodată. Am plecat şi de la ei şi mi-am făcut unitatea mea de Service Auto la Topoloveni. Am avut şi poliester armat cu fibră de sticlă, antene parabolice şi mai făceam pentru Uzina Colibaşi cablajele de serie scurtă, partea de matriţerie, împreună cu cei de la Centrul de Cercetare şi Lansare în Producţie de la Piteşti. Am avut aproape 400 de salariaţi la un moment dat. Aici am o poveste frumoasă cu vizita tovarăşei Elena Ceauşescu la Uzină. A stabilit că CN 1, un fel de Renault 16, e o maşină bună, frumoasă, dar trebuie scurtată cu…atât. Nimeni nu dădea dimensiunea cu cât trebuia scurtată şi de unde. Şi toată lumea se aduna în şedinţe interminabile la Uzină: de unde să scurteze. Ne lua şi pe noi, eu mă duceam în calitate de producător de bară de protecţie, bara paraşoc. “Băi, fraţilor, din compartimentul motor n-ai cum să iei, din habitat n-avem de unde, luăm din portbagaj”- am zis. Şi am întrebat dacă fotograful Uzinei are fotografia cu tovarăşa când a arătat. Şi le-am spus că fac un master-model cu tovarăşa la domensiune reală ca să rezulte cât a arătat cu mâinile. Am transformat poza de 10 pe 12 cât era cu tovarăşa şi am transpus-o în formă reală. :Şi s-a stabilit că trebuia să fie mai scurtă mai scurtă cu 28 cm. Atât arătase tovarăşa. Şi s-a scurtat cu 28 de cm din portbagaj. Era prin 1986.
După experienţa de la Service ce a urmat?
– Direct primăria. 22 decembrie 1989. După ce s-a terminat manifestarea cu arderea materialelor, a început un fel de târguială, cine să se urce pe treptele primăriei, cine să se ocupe, iar eu am plecat. Au trimis după mine din piaţă. Să vină Gigel Boţârcă. Să coordonez activităţile. Fuseseră daţi afară toţi din Primărie. O parte din revoluţionari rămăseseră. Am urcat pe scări atunci, apoi am zis că trebuie creat un nucleu în Primărie, să administrăm bine lucrurile. Şi asta s-a întâmplat. Am fost numit primar din stradă cum s-ar spune. Am rămas aşa până când am fost ales primar, în 1992.
Eraţi membru de partid atunci?
– Da. Am fost membru în Partidul Comunist. Primit în partid în 1977. Puseseră ochii pe mine să mă pună pe la tineret. Ziceau că “e bun Gheorghiţă, dar lucrează cu service-ul şi mai are şi cumnaţi în Germania. Ar fi o problemă”. Eu auzisem discuţiile lor. Şi când m-au chemat la interviu şi m-au întrebat ce părere am să mă numească, eu le-am zis “Păi eu am părerea dumneavoastră, am relaţii, rude, în afară”. Şi am plecat şi am încheiat subiectul. Am fost membru de partid, dar nu activist.
Care a fost cea mai frumoasă rută cu motorul în afară?
– Cea mai frumoasă rută a fost la Praga şi anul trecut la Budapesta. Eu sunt un iubitor de Harley. Am urmărit cu mult interes evoluţia clubului în Europa. 
Încă din 1903 de la apriţia primului motor Harley în America, cehii au fost primii care au înfiinţat primul Club Harley în Europa. După ei s-au mai luat şi alţii. Am fost la aniversarea a 120 de ani de Harley la Praga. Au participat vreo 2500 de Harley-işti din toată lumea. Un spectacol.
Aveţi regrete, domnule primar?
– Două. Unul este legat de un proiect frumos pe care îl iniţiasem în 2004, cu acea Clinică de organe transgenice de la porc la om. Au picat toate lucrurile pentru ferma pe care trebuia s-o facem în Topoloveni, deşi obţinuserăm acordurile, inclusiv acordul Sinodului, al bisericii.
De ce au picat?
– Pentru că finalul anului 2004 a adus o nouă guvernare în 2005. Noi colaborasem cu Institutul de Medicină Comparată Bucureşti, aveam relaţii cu un Institut din Olanda, unde nu se putea face o astfel de clinică, pentru că este interzis la catolici. Eu fiind un pasionat de vânătoare, recoltam pentru profesorul Pop D. Popa, care îmi era prieten de dinainte de 1989 partea superioară de inimă, cu valve şi aortă, le băgam în ser, spălate, şi le duceam la Bucureşti la laborator. Dânsul avea deja brevet de intervenţie. Veneau şi din alte ţări şi se opereau la noi la Bucureşti, înainte de 1989, la profesorul Pop D. Popa, inclusiv japonezi. La noi, Sinodul a fost de acord, Ministerul Sănătăţii la fel, colaboram cu Facultatea de Medicină Veterinară şi cu Institutul de Medicină Comparată din Bucureşti, reprezentat de profesorul Ion Radu, cu Palace-ul din Constanţa, cu domnul profesor Buruiană de la Centrul de Cercetare Târgu Mureş şi cu domnul profesor-doctor Tinică de la Iaşi. România are astfel de clinici, nu ştiu la ce nivel au mai ajuns cei de la Târgu Mureş. Şi, după 2005, am primit o hârtiuţă că nu este interesant în programul de guvernare o astfel de clinică. Al doilea regret ar fi că am fost pioner într-o iniţiativă de a face o centrală fotovoltaică de 3 MW, aici la Topoloveni, obţinusem şi finanţare, după ce m-am judecat cu Ministerul Industriilor şi Energiei. Am obţinut şi hotărâre judecătorească şi tot şi apoi am intrat pe mâna unor societăţi din Spania. Nişte păcălici veniţi în România să se pricopsească. Câştigaseră licitaţia, nu organizaseră nimic. Mai erau vreo şase luni până la finalizarea proiectului şi ei nu aveau nici organizare de şantier. Îmi făcuseră nişte propuneri neprincipiale, să accept o tehnologie adusă de ei. Eu nu puteam face treaba asta pentru aveam ceva licitat, banii erau europeni, ar fi însemnat pentru mine o sinucidere.
Care este cel mai important lucru în viaţă, domnule primar?
– Familia. Este celula de bază a societăţii, indiferent ce ai face, indiferent unde te-ai duce.
Aţi avut vreun model în viaţă?
– Prima carte pe care am citit-o am primit-o ca premiu în clasa a treia sau a patra. Era o carte extraordinar de grea şi pentru astăzi. “Învierea”, de Tolstoi. M-am apucat să citesc această carte de nu ştiu câte ori, fără să întreb pe nimeni. Până la urmă m-am întrebat: “ce vrea omul ăsta din rosturile astea ale vieţii?” Şi am ajuns la concluzia că în viaţă nu trebuie să îţi alegi un model. Este important ceea ce faci tu, ceea ce trăieşti tu. De atunci, am rămas un îndrăgostit al cărţii. Citind această carte, am plecat cu deschidere în viaţă.
Care a fost cel mai bun preşedinte al ţării?
– Niciunul. Vă redau o discuţie în 1995 cu domnul Iliescu. Care ne-a făcut pe noi baroni. El ne-a pus această etichetă. L-am întrebat: “Domnule preşedinte, puteţi să-mi relataţi şi mie o zi din viaţa dumneavoastră, legată de copii, de familie, de bunici, de construcţia unei case, de ceva? Pentru că eu pot să vă spun o zi din viaţa mea, legată de toate treburile acestea”. El zice: “Zi-o”. Şi am zis-o. Contextul era acesta: primisem hârtie de la primărie, în 1981, că urmează să demoleze casa, am avut aici, în centrul oraşului. Tata zice: “dacă vrei să te duci la bloc, te duci la bloc, dar neam de neamul nostru am avut casă”. Îmi fac casă. Ca să-ţi faci casă, trebuie să cumperi pământ de la CAP. Am cumpărat cămin de casă din fostul pământ al tatălui meu, prin CAP. M-am apucat să fac casă. Aveam 23 de oameni la lucru la casa nouă. Aveam doi copii mici. Aveam pe bunica care stătea la mine. De dimineaţă i s-a făcut rău bunicii. Am dus-o la spital, a intrat la perfuzii. La prânz, am luat copiii şi i-am dus la mama acasă. Fiind vecini, copiii s-au dus şi ei pe şantier, unde lucrau oamenii. Mama n-a mai apucat să-i supravegheze că pregătea masa, iar copiii s-au apucat cu joaca prin curte cu oamenii. Ionuţ, cel mic, a luat o ţeavă să dea cu hârtiuţe după frate-său. Alergând, s-a împiedicat şi i-a intrat tubul în gât. Ia copilul, du-te cu el la spital. Aude mama ce s-a întâmplat cu copiii şi leşină în curte. Bunica era de dimineaţă la spital, copilul la spital de la prânz, mama leşină- du-o şi pe ea la spital, mâncarea pe foc. Am luat o fină să ne descurcăm. Şi am zis: “Domnule preşedinte Iliescu, cam aşa ne-am construit noi viaţa de baron. Iar dumneavaostră, de când v-aţi născut, de tânăr elev şi student, v-a luat partidul, v-a plimbat prin toate taberele, prin toate şcolile, copii nimic, nu ştiu ce. Este uşor să aruncăm vorbe în vânt”.
Ce aşteptări aveţi de la noul preşedinte care va veni la şefia ţării?
– Să-şi iubească poporul şi să fie român.
Ce-i lipseşte cel mai mult ţării noastre?
– Personalitatea. Teren avem, spaţiu avem, cultură avem, oameni deştepţi avem. Nu avem personalitate!
Graţiela Bâzoi
Foto arhivă personală- Gheorghiţă Boţârcă
