Ion Sănduloiu, interlocutorul rubricii DESPRE VIAŢĂ, este născut pe 13 ianuarie 1965. A absolvit Liceul Nicolae Bălcescu, actual Colegiul I.C. Brătianu şi Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Constantin Brâncoveanu. Lucrează în Serviciul Judeţean de Salvamont Argeş din 1985. În anul 1996 a ajuns şef de formaţie, iar din anul 2004 este director. Ion Sănduloiu a fost practic voluntar al Salvamontului până în 2004, anul în care au apărut primii angajaţi. În familie, i se mai spune şi Adrian.
Domnule Ion Sănduloiu, aţi mai făcut şi alte cursuri în străinătate pentru meseria aceasta extrem de nobilă?
– Am făcut diverse cursuri de perfecţionare, pe lângă Şcoala Naţională de Salvamont, ceva similar în Germania la Salvamontul lor. În Franţa, cursurile pentru conductor de câine de avalanşă. Acum, din păcate aş putea spune, am ajuns să predau. Am făcut şi cursurile de pilot de dronă. Am folosit dronă încă din 2016. Predau modulul de avalanşă la şcolile noastre naţionale şi mă ocup de pregătirea celor care au câini de avalanşă şi de mediu natural- câini salvamont.
Şi aţi contribuit la facerea legii privind câinii salvamont.
– Practic, sunt iniţiatorul Legii 253 pe 2019, privind câinii salvamont.
Cum v-aţi îndrăgostit de munte, domnule Sănduloiu?
– Mergeam cu tata la Rucăr, unde avea nişte prieteni. Avea maşină. Îmi aduc aminte că eram fascinat de brazi, de brânduşe, de stânci. Aveam cinci, şase ani. Apoi, am avut şansa să merg în mai multe excursii şi în tabere prin Cozia, Bucegi. Prin clasa a 9-a, după mai multe excursii serioase pe munte, am mers cu regretatul profesor Spinei Nicolae, profesorul de română de la Bălcescu, într-o excursie în Piatra Craiului. Fiind octombrie, cu pădurea în culori de toamnă, am văzut capre negre. 42. Cele mai multe capre negre pe care le-am văzut vreodată. Am urcat până în creastă, prin poiana închisă. Eram peste 40, iar în creastă am ajuns şase. Mulţi s-au întors la cabană, alţii au rămas pe diferite paliere de altitudine, cu consemnul să nu plece de acolo. Şi am ajuns cu domnul Spinei, care avea o vârstă deja, dar se mişca foarte bine, şi cu încă un tip care s-a oferit să ne ducă, am urcat până în creasta Pietrei Craiului.
Mai aveţi sentimentul de aventurier, specific împătimiţilor de munte?
– Dacă începi să mergi pe munte mai ales de copil, ai un sentiment de aventurier, dar apoi înveţi să devii foarte organizat, iar ceea ce pare pentru alţii o aventură şi poate cu un anumit dram de nebunie, poate inconştienţă, de fapt pentru alpinişti este un lucru foarte bine calculat şi nu este nimic ce pare. De exemplu, m-am operat la genunchi, pentru că am avut o problemă de-a lungul anilor – un genunchi distrus la schi- şi mi-a spus medicul că îmi va face operaţie, dar va trebui să stau trei luni în pat, fără să pun piciorul jos. Am zis da, ok. Şi mi-a spus: “Păi, voi, ăştia, nebunii cu muntele…” Iar eu i-am răspuns: “Dacă am ajuns la vârsta asta, făcând ce am făcut, înseamnă că am respectat regulile, de asta n-am curmat-o” (n.r. viaţa). Cei care am ajuns la vârsta asta şi am făcut alpinism sau salvamont, paraşutism, sunt cei care ştim foarte bine ce avem de făcut şi respectăm asta pas cu pas. Tânărului care încearcă să meargă pe munte i se pare iniţial o aventură, apoi devine un fel de drog, o plăcere, dar deprinde calculul timpilor, al bagajului, al mâncării, al sarcinilor, dimineaţa, seara, devin lucruri foarte foarte bine calculate.
Cea mai dificilă misiunea de salvare care a fost? Deşi ştim că au fost foarte multe destul de grele…?
– Fiind mai multe, este complicat să ierarhizez. Am avut coleg care a murit în avalanşă, prieteni care au murit în avalanşă. Iar la ei a trebuit să intervin şi să-i găsesc, să-i cobor de pe munte. Sunt lucruri care te marchează, rămân sechele toată viaţa. Apare acum, de când am îmbătrânit, coordonarea unei operaţiuni de salvare. Este mult mai grea decât participarea efectivă, pentru că practic ai în responsabilitate vieţile oamenilor pe care îi coordonezi. Probabil că una dintre cele mai grele acţiuni de salvare a fost la avalanşa cu patru morţi de la Fundul Caprei. A durat şase luni, de când am găsit primul cadavru până la ultimul şi a fost o presiune psihologică uriaşă. Ziua aveam tot felul de solicitări de la autorităţi, de la presă. Trebuia să explic de ce mai amânăm, pentru că încă erau riscuri de avalanşă şi riscam vieţile oamenilor, iar seara începeam discuţiile cu aparţinătorii, cu părinţi, cu soţiile. A fost greu.
Care este filosofia dvs de viaţă?
– Nu ştiu dacă aş numi-o o filosofie de viaţă, dar îmi place natura. Să stau liniştit în mijlocul naturii, pe munte, în păduri, cu câinii. Să văd primăvara cum apar florile, iarna cum viscoleşte şi se face chiciura, toamna cum rugineşte frunza. Lucruri simple. Prin anii 1990 am fost reprezentantul României la Camel Trophy în Laponia şi aveau o deviză- “One Life- Live it!” Acum, fiecare înţelege în felul propriu ce înseamnă asta. Unii înţeleg să-şi bea minţile, alţii altceva. Eu prin asta trăiesc- să fiu în natură.
Cea mai mare realizare a dvs legată de profesie?
– Am reuşit în 2012 în baza schimbului de experienţă pe care îl făceam cu Salvamontul din Franţa, să obţin promisiunea că vom începe un program de preluare a unui câine de avalanşă, iar în felul acesta a apărut câinele Helios. 
Asta mi se pare cea mai mare realizare, pentru că am reuşit să iau un brevet în Franţa, în condiţiile în care mi s-a spus de sus, în vârful buzelor: “Da, noi îţi putem da un pui de câine, dar trebuie să treci cu el toate etapele şi să iei brevetul”, ceea ce mulţi francezi nu pot. Treaba asta mi-a captat atenţia. Şi nu m-am lăsat până n-am reuşit. Am o tenacitate de buldog am impresia. Am luat brevetul, n-a fost uşor, pentru că francezii au multe probleme faţă de străini în general. După doi ani după ce am luat brevetul m-au chemat la reconfimare, era important pentru mine ca antrenament, şi eram deja în relaţii cordiale cu ei. Le-am spus: “Eu când am venit, eu vă respectam pe voi, iar când am plecat cu brevetul în buzunar ne respectam reciproc”. Şi au început să râdă. Au zis “da, aşa este”.
Câte brevete aveţi acum prin Şcoala Salvamont?
– Avem până acum 31 de brevete eliberate în 14 judeţe, prin Şcoala din Salvamont. Sunt deja activităţi importante în care au fost implicaţi câinii şi care au contat, iar cel mai recent este la Odorheiu Secuiesc. Un câine a găsit unul dintre copii. Din păcate, copilul a murit. Iar acel câine nu este încă brevetat, este în pregătire.
Care sunt în opinia dvs cei mai frumoşi munţi din România?
– Cei mai frumoşi munţi din România, cu toate că eu sunt legat de Făgăraş cu profesia, mi se par a fi Piatra Craiului. Pentru că este singurul nostru masiv care contează şi care este din calcar, iar în felul acesta are o arhitectură foarte faină, specifică masivelor calcaroase. Flora este una specifică. Piatra Craiului seamănă foarte mult cu Dolomiţii din Italia, care, după părerea mea, sunt cei mai frumoşi munţi din lume. Numai că Dolomiţii înseamnă Piatra Craiului unul lângă altul, mai înalţi cu vreo mie de metri pe o suprafaţă de circa trei sferturi din România. Din fericire, Piatra Craiului a noastră este şi parc. Asta a făcut ca lipsa vânătorii să-ţi creeze posibilitatea să ajungi până la trei, patru metri aproape de o capră neagră. Nemaifiind în pericol, caprelor negre nu le mai este frică de om şi este absolut ireal. Ai impresia că eşti în rai, când vezi animale care nu se sperie de tine. Bineînţeles, regele- Făgăraşul, nu poate fi dat la o parte. Făgăraşul este frumos şi masiv, iar Piatra Craiului este mică, precum o bijuterie.
Ce sfaturi aţi da împătimiţilor de munte?
– Sfaturi sunt multe. Pe munte se merge din ce în ce mai sus treptat. Nu se începe cu Moldoveanu. De aceea este importantă o informare corectă înainte: ce urmează să faci, raportat la puterile şi cunoştinţele personale. Pentru că sunt mulţi care îşi asumă mai mult decât pot. Au impresia că dacă de la Stâna lui Burnei până în Moldoveanu sunt şase kilometri, zic- “aaa, şase km dus şi întors înseamnă 12 km”. Da, dar nu sunt la câmpie. Sunt în munte, în urcuş permanent şi cu zone periculoase. Deci, totul trebuie început treptat. De asemenea, turul de iarnă trebuie făcut cu un grup în care sunt oameni mai experimentaţi. Trebui să ştii să-ţi faci rucsacul, să-ţi organizezi timpii, alimentaţia, hidratarea, rezervele de apă, să cunoşti sursele de apă de pe drum, să ştii să te aprovizionezi de exemplu pentru creasta Pietrei Craiului cu cel puţin cinci litri, pentru că acolo nu este apă. Şi aşa mai departe. Mers alături de persoane cunoscătoare, nu de aventurieri, poate chiar cu ghizi. În acest fel, totul are loc frumos, fără evenimente neplăcute.
Cum vedeţi meseria dvs, după atâţia ani de pasiune, riscuri, reuşite, dar şi nereuşite?
– Nu este o meserie uşoară. Când e privită din exterior, lumea ne vede când este soare. Şi spun- “vai ce viaţă au salvamontiştii- aer curat, mişcare”. Dar când vine noaptea sau vremea rea, încep să curgă alarmele, iar în locurile prin care unii nu ar intra nici pe vreme frumoasă, noi intrăm pe viscol, pe ploaie, pentru a scoate de acolo omul în viaţă şi cu cât mai puţine afecţiuni.
Care este cel mai bun sfat pe care l-aţi dat copiilor dvs?
– Fiica mea cea mare, când a ajuns ea mai măricică, a fost întrebată de un reporter- Care este cel mai important sfat pe care i l-am dat eu. Cred că avea vreo 10 ani. Şi a spus: “Tata mi-a spus să mă uit tot timpul în jos.”
Care este explicaţia?
– Fiica mea cea mare şi astăzi se împiedică de marginea covorului. Pe munte, dezastru. Trebuia s-o ţin de mână. Era mereu cu chipul sus. Nu avea niciun fel de treabă. Şi îi spuneam de multe ori: “uită-te în jos, la picioare, să vezi pe unde calci”. Consider însă că cel mai bun sfat pe care l-am dat fetelor mele este să se informeze. Să ştii dacă ce ai de făcut se potriveşte cu puterea ta, cu tehnica ta, cu psihicul tău. Să înveţi a te evalua foarte bine.
Vi s-a întâmplat vreodată ca familia să nu vă mai lase să mergeţi la o misiune de salvare, de teamă că nu vă mai întoarceţi?
– La o acţiune de salvare nu, nu mi s-a întâmplat să-mi spună asta, niciodată. Eu, a doua zi după nuntă, am plecat după trei dispăruţi în avalanşă. Dispăruţi de vreo două-trei luni. Se făcuse primăvară şi urma să căutăm corpurile. Am avut nunta pe 7 mai, iar pe 8 mai am plecat în căutări în Făgăraş. Nu mai ştiu dacă o săptămână sau zece zile am stat în căutări. 
Bineînţeles, soţia nu s-a opus niciodată. Asta era situaţia. Alarma venise chiar de ziua mea, înainte de nuntă, seara, când mi-a adus soţia tortul. Am primit apel, ne-am strâns, am plecat. Când am ajuns în munte, am aflat că oamenii erau dispăruţi de câteva zile. Am căutat vreme de trei zile, apoi ne-am întors. În schimb, soţia mi s-a pus în faţă plângând în noaptea în care a fugit Ceauşescu, iar eu trebuia să plec. Seara, noi ne-am strâns la domnul doctor Dumitrescu şi am plecat la Curtea de Argeş, la Vânătorii de Munte, să-i sprijinim în diverse acţiuni de verificare. Erau tot felul de zvonuri. Că vin teroriştii, că nu ştiu ce. Eram cu fiica cea mare, avea patru luni. Soţia o ţinea în braţe, era în uşă şi m-a rugat să nu plec. M-a întrebat de ce eu. Şi i-am spus: “Dacă nu plec eu, dacă nu iese altul, atunci cine?”
Şi cum s-au desfăşurat căutările?
– Cred că ne-am întors în dimineaţa de Crăciun. Am fost cu Vânătorii de Munte şi am verificat diverse cabane. Noi avem o relaţie foarte bună cu vânătorii de munte. Ei sunt foarte buni luptători şi noi foarte bune călăuze. 
Era clar că nu se retrăseseră “teroriştii” pe văi, pentru că nu era urmă de picior. Mie începuse să-mi devină clar că stăm degeaba, iar în seara de 24 decembrie, după ce ne-am întors din căutări, eram tot la Curtea de Argeş, ne uitam la televizor, a venit un subofiţer şi ne-a spus că se trage la Spitalul Militar. Am întrebat unde se trage mai clar? “La 1714” (n.r. Unitatea Militară de Transmisiuni Speciale)- mi s-a răspuns. Ei bine, apartamentul nostru, al mamei mele, unde îmi lăsasem soţia şi fiica, pe Andreea, era chiar vizavi de 1714, cu vederea spre unitate. Atunci m-am ridicat şi am spus că eu plec la Piteşti. Iar prietenul meu, Bebe Nistorescu, mi-a spus pe un ton tendenţios: “Adriane, eşti un laş”. I-am spus: “Laşi sunteţi voi că staţi aici la televizor. Eu mă duc unde se trage că acolo am familia”. Eram cu un rucsac, cu pufoaică. Erau vreo cinci baraje până la gara din Curtea de Argeş. Subofiţerul mi-a spus: “Rişti să fii împuşcat”. Şi am plecat dimineaţă, imediat ce s-a luminat de ziuă, când oamenii erau mai prietenoşi.
Şi v-aţi întors singur la Piteşti?
– M-am întors cu Marius Gane, cu colegul nostru care a fost pe Everest şi cu Iulică Pătraşcu care era într-o completă armonie. Zicea: “De acum încolo, o să ascultăm Phoenix la liber”.
Graţiela Bâzoi
Foto: arhivă personală Ion Sănduloiu
