Pe ce fel de părinţi de copii decedaţi interesează faptul că anumiţi poliţişti, procurori, lucrează în condiţii proaste, care îi încurcă în exercitarea meseriei? Aseară, un lider de sindicat al poliţiştilor a acuzat faptul că organele statului nu au niciun fel de prioritizare a cazurilor, a dosarelor şi că primează cele care dau mai bine în statistici, în locul cazurilor cu autori ce pot fi bănuiţi că sunt pericole publice. Şi că nu sunt condiţii propice pentru exercitarea meseriei, şi că serviciul poliţienesc ar trebui permanentizat, nu închisă Secţia la orele16.00! Declaraţiile lui ar trebui să reformeze deja de ieri întregul Minister de Interne! Plus parchete!
Şi totuşi, care sunt părinţii de copii decedaţi sau care sunt familiile îndurerate care sunt obligate să înţeleagă, să înghită pastila asta foarte amară, că cei dragi au murit din astfel de motive? Cu ce le alină durerea?
Monstrul din Caracal putea fi oprit dacă poliţiştii, procurorii, se apucau să muncească în dosarul dispariţiei Luizei, întocmit din luna aprilie. O doamnă procuror de acolo spunea ieri că nu au reuşit să strângă indicii pentru ancheta din aprilie. Eu cred că nu au încercat suficient. Au avut cu siguranţă alte priorităţi şi nu au simţit nicio clipă că autorul dispariţiei poate fi un pericol public ambulant pe străzile judeţului Olt, pe toate străzile ţării. Şi de ce nu au simţit? Pentru că le-au dispărut flerul, mirosul investigatorului, empatia specifică acestor meserii. Sau poate că nu le-au avut niciodată.
Recent, am scris de tragedia lui Cătălin Plăiaşu. Ne acuzăm noi, oamenii, că suntem lipsiţi de umanitate, de gestul de ajutor pe care îl putem da aproapelui aflat în pericol, care îl poate salva dintr-o dramă. Din păcate nu avem mentalitatea şi educaţia asiaticilor, de exemplu, unde a sări în ajutor este aproape un must al bunelor maniere. Dar nu, nu toţi suntem inumani. Nu putem generaliza. Fiecare dintre noi avem mai mult sau mai puţin inserate în ADN compasiunea, grija, curajul, protecţia faţă de aproape. Cătălin Plăiaşu din Curtea de Argeş a plătit până la ultima suflare, pentru că a sărit în ajutorul unui bărbat a cărui viaţă era ameninţată în mijlocul străzii. Pe el, umanitatea, empatia, curajul, l-au costat viaţa în înfruntarea fraţilor Tudorici!
Şi cine sunt fraţii Tudorici, care l-au ucis în bătaie pe omul ăsta? Sunt băieţi şmecheri, care erau anchetaţi din 2015 nu pentru mărturii mincinoase, nu pentru evaziune fiscală, nu pentru abuz în serviciu, nu pentru corupţie. Pentru tentativă de omor! Adică, dosarul care vorbeşte de tentative împotriva firii, a vieţii, împotriva creaţiei, stă şi acum, de 4 ani, pe masa procurorilor, a poliţiştilor. Nici ei nu au simţit că Tudoricii sunt nişte pericole publice, plimbându-se nestingheriţi în libertate, pe străzile Argeşului, ale ţării şi că puteau grăbi această anchetă? Dacă ar fi făcut-o, cred că lucrurile ar fi stat altfel.
La fel şi în cazul monstrului din Caracal. O anchetă temeinică în cazul Luizei i-ar fi salvat viaţa Alexandrei!
Şi câte dosare de acest gen, în care se pune problema nesiguranţei, a lipsei de protecţie a vieţii, s-or mai afla pe masa anchetatorilor din România? Sau dacă nu se pune, măcar se poate suspiciona? Da, sunt dosare foarte grele, da, probele se pot învârti în joc de ruletă! Şi cu toate acestea, suspecţii trebuie atent monitorizaţi, la câte servicii avem!
Dacă drama lui Cătălin Plăiaşu nu i-a mobilizat pe poliţişti, pe procurorii din Argeş, măcar astăzi atât Ministerul de Interne cât şi Parchetul general au obligaţia de alertă, după drama Alexandrei. Să se reformeze din interior, să se doteze, să se modernizeze, să dubleze logistica tehnică, dar mai ales pe cea umană.
Altfel, nu ştiu cât mă va ajuta aplicaţia 112 pe care tocmai mi-am instalat-o în telefon, dar pe care îmi doresc s-o folosesc doar în sprijinul aproapelui!
Graţiela Bâzoi
