Interviu DESPRE VIAŢĂ, cu preşedinta Tribunalului Argeş, judecătoarea Cornelia Olteanu:
- Judecătoarea Cornelia Olteanu, născută pe 20 iunie 1981, este preşedintă a Tribunalului Argeş din ianuarie 2024, urmare a concursului organizat de CSM, după ce, vreme de doi ani (1 ianuarie 2022- 4 ianuarie 2024) a ocupat funcţia de vicepreşedintă a aceleiaşi instanţe. Este magistrată din anul 2010, în perioada 2016-2018 deţinând şi funcţia de preşedintă a Judecătoriei Costeşti.
- Înainte de a-şi forma o carieră în magistratură, Cornelia Olteanu a fost ofiţer de poliţie judiciară vreme de şase ani (2004-2010), în cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Argeş, fiind absolventă a Facultăţii de Drept din cadrul Academiei de Poliție “Alexandru Ioan Cuza” din București (2004).
- Deţine trei mastere, două dintre acestea la Facultatea de Ştiinţe Economice şi Drept din cadrul Universităţii Piteşti (Cariere juridice, 2020-2022) şi la Facultatea de Teologie, Litere, Istorie şi Arte din cadrul aceleiaşi universităţi (Misiune şi slujire prin limbajul mimico-gestual, 2017-2019), şi unul la Universitatea din București, în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei (“Psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale”, 2013-2015).
“Roba nu îl așază pe judecător deasupra oamenilor. Îi așază pe umeri responsabilitatea de a decide pentru ei în limitele legii” ne spune preşedinta Tribunalului Argeş, judecătoarea Cornelia Olteanu.
Doamna preşedintă Cornelia Olteanu, ați petrecut șase ani ca ofițer de poliție judiciară înainte de a intra în magistratură. Care a fost cel mai valoros „bagaj” profesional pe care l-ați adus cu dumneavoastră în sala de judecată?
– Cred că cel mai valoros bagaj pe care l-am adus cu mine a fost rigoarea profesională și disciplina. Sunt lucruri care, odată învățate cu adevărat, nu mai rămân simple reguli profesionale, ci devin parte din felul în care ești construit. Am schimbat, la un moment dat, uniforma cu roba, dar nu am lăsat în urmă disciplina pe care uniforma m-a învățat să o port.
Trecerea de la investigarea delictelor la judecarea lor v-a schimbat perspectiva asupra naturii umane?
– Da. Pentru că, odată ajuns judecător, perspectiva se schimbă fundamental. Nu mai privești fapta numai din unghiul celui care caută adevărul, ci din locul celui care trebuie să cântărească probe, argumente, destine și să pronunțe, în cele din urmă, o soluție.
Ce v-a determinat de fapt să îmbrățișați cariera de magistrat?
– Am ales magistratura pentru că am simțit că acolo pot duce mai departe ceea ce începusem: căutarea adevărului și a dreptății, dar dintr-un alt loc al sistemului. Am trecut de la căutarea pieselor unui puzzle la responsabilitatea de a vedea imaginea întreagă.
Un gest spune ceea ce zece fraze nu reușesc să exprime
Din cele trei masterate pe care le dețineți, mi-a atras atenția „Misiune și slujire prin limbajul mimico-gestual”. Ce anume v-a atras spre această lume a tăcerii și cum v-a schimbat acest studiu modul în care priviți comunicarea dincolo de cuvinte?
– În copilărie am avut o prietenă foarte bună care avea surdocecitate şi care m-a învăţat limbajul semnelor. Poate că atunci nu aveam instrumentele necesare pentru a înțelege în profunzime lumea ei, dar întâlnirea cu ea a rămas ca o amprentă, ca o întrebare la care viața avea să mă facă să revin mult mai târziu. Studiul limbajului mimico-gestual m-a făcut să înțeleg și mai bine că tăcerea nu înseamnă absența comunicării. Uneori, un gest spune ceea ce zece fraze nu reușesc să exprime. Iar pentru un judecător este esențial să înțeleagă că accesul real la justiție începe cu posibilitatea fiecărui om de a fi înțeles.
Cu lacrimi în ochi, minora mi-a spus că nu mai vrea să fie „târâtă” prin instanțe de părinții ei
Ați lansat o dezbatere publică extrem de curajoasă: căsătoria pe termen limitat. Ați putea rezuma într-o singură concluzie din sala de judecată care a fost scânteia care v-a făcut să spuneți: „Trebuie să vorbim public despre asta”?
– Am avut de soluţionat un dosar de divorț, cu câțiva ani în urmă, în care a trebuit să audiez o minoră. Era în perioada în care se pregătea pentru Bacalaureat și pentru două olimpiade, avea rezultate excepționale la învățătură și era aproximativ de vârsta copilului meu. La un moment dat, cu lacrimi în ochi, mi-a spus că nu mai vrea să fie „târâtă” prin instanțe de părinții ei. În fața mea nu mai era doar un copil prins într-un divorț. Era un copil care se maturizase înainte de vreme.
Devenise, fără să aleagă, un scut între două orgolii adulte. Iar acel scut începuse să obosească. I-am simțit profund suferința și, într-un fel, i-am dat dreptate.
Noi, adulții, putem fi atât de preocupați să câștigăm o luptă, încât uneori uităm să privim cine stă între noi pe câmpul de bătălie. Acolo cred că s-a născut una dintre întrebările care m-au urmărit ulterior: putem construi mecanisme juridice prin care sfârșitul unei relații să nu mai însemne, aproape inevitabil, începutul unui război?
Copiii nu aleg să intre într-un conflict. Ei se trezesc, pur și simplu, în mijlocul lui, într-o confruntare pentru care nimeni nu i-a pregătit. Și cred că tocmai aici trebuie să avem curajul să ne întrebăm dacă Dreptul poate preveni măcar o parte dintre aceste rupturi. Ideea căsătoriei pe durată determinată pornește și din această nevoie de predictibilitate.
Nu pretind că poate elimina conflictul și nici că reprezintă o soluție universală sau ideală.
Dar poate deschide o discuție despre posibilitatea ca oamenii să își asume încă de la început faptul că relațiile lor juridice pot avea momente de reevaluare și reguli previzibile.
În contextul acestei propuneri inovatoare, considerați că societatea românească este pregătită pentru definiții noi în privința stabilității în cuplu, în familie?
– Societatea nu este aproape niciodată pregătită pentru schimbare. Există numeroşi factori care generează rezistența la schimbare. Dar statul are obligația să analizeze, să dezbată și, dacă este necesar, să adapteze regulile în sensul îmbunătățirii calității vieții propriilor cetăţeni.
De ce a fost atât de important pentru dumneavoastră să dărâmați acel „zid” nevăzut dintre public și magistrați?
– Pentru că oamenii trebuie să înțeleagă rolul judecătorului înainte de a-l judeca pe judecător. Cred foarte mult în educația juridică și în apropierea justiţiei de oameni. Justiția nu trebuie să devină spectacol, dar nici nu trebuie să rămână o lume inaccesibilă.
Mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă, între altele, o diferență fundamentală: aceea dintre adevărul judiciar și adevărul absolut. Judecătorul stabilește adevărul judiciar pe baza probelor administrate potrivit legii.
Adevărul absolut este o aspirație care, poate, nu cade în puterea niciunui om. Încrederea nu se construiește ridicând ziduri, ci deschizând ferestre.
Familia mea este locul în care nu trebuie să demonstrez nimic
A existat vreodată, într-un dosar greu sau complex, vreo decizie care să vă lase semne de întrebare după pronunțare?
– Nu. Când am avut dubii, am amânat pronunțarea sau, atunci când a fost necesar și legea a permis, am repus cauza pe rol. Am preferat să mai citesc o dată, să mai verific o dată, să mai pun o întrebare. Nu am vrut să pronunț până când nu am avut convingerea fermă că soluția este corectă și legală. Pentru că o hotărâre poate fi scrisă într-o zi, dar consecințele ei pot rămâne ani întregi în viața unui om.
Cum arată concediul ideal pentru dumneavoastră? Reușiți, măcar în vacanță, să fiți doar femeia, mama, soția, mai puțin magistratul?
– De aproximativ cinci ani nu cred că am mai avut un concediu adevărat. Au existat două-trei zile de deconectare, dar nu suficient cât să pot spune că am redescoperit vacanța. Poate tocmai de aceea nici nu mai știu să definesc concediul ideal. Uneori cred că cea mai rară destinație este locul acela interior în care reușești, pentru câteva zile, să nu mai fii responsabil pentru tot.
Care este acel hobby sau moment special al vieții care vă face cu adevărat fericită?
– Întâlnirile și conexiunea cu familia. Familia mea este locul în care nu trebuie să demonstrez nimic. Este spațiul în care funcția, responsabilitățile și toate etichetele profesionale le las la ușă. Întâlnirile cu cei dragi îmi dau putere și, mai ales, mă ajută să nu uit cine sunt și de unde am plecat pe drumul vieții.
Poți urca foarte multe trepte în viață, dar este esențial să existe cineva care să-ți amintească de prima
Există o carte, un film sau o experiență aparte care v-a oferit o percepție mult mai profundă asupra vieții?
– Fiecare experiență negativă prin care am trecut m-a învățat să privesc altfel încercările. Cred că Dumnezeu le îngăduie nu pentru a mă îngenunchea, ci pentru a mă face mai puternică și pentru a-mi oferi ceea ce am nevoie, nu neapărat ceea ce îmi doresc. Unele lucruri pe care le-am perceput ca pierderi am înțeles mai târziu că au fost lecții, schimbări de drum sau chiar forme de protecție.
Privind înapoi la anii de studenție, care a fost cel mai intens moment, o amintire pe care o păstrați și astăzi vie în suflet?
– Momentul în care am depus jurământul de credință față de patrie, la absolvirea Academiei. Au trecut foarte mulți ani de atunci, am schimbat profesii, responsabilități și etape ale vieții, dar nu m-am dezis niciodată de acel jurământ. A fost un angajament pe care îl port și astăzi cu mine, ca pe o flacără vie în suflet. Uniforma a rămas în urmă, dar jurământul nu.
O tânără studentă la Drept vă spune: „Vreau să fiu exact ca dumneavoastră!”. Care este cel mai sincer sfat pe care i l-ați oferi?
– I-aș spune: „Nu încerca să fii ca mine. Învață să fii tu.” Sfatul meu este să își găsească propriul drum și propriile valori și să nu se abată de la ele doar pentru că drumul devine greu.
Pentru că o carieră se construiește prin rezultate, dar un judecător se construiește prin alegerile pe care le face atunci când nimeni nu îl aplaudă.
Dincolo de cunoașterea perfectă a legii, care sunt acele calități umane fără de care cineva nu ar trebui să îmbrace niciodată roba de judecător?
– Integritatea, echilibrul, curajul, empatia și smerenia intelectuală. Dar, mai presus de toate, trebuie să înțeleagă dimensiunea puterii care i-a fost încredințată. Pentru că legea îi oferă judecătorului o putere enormă asupra unor fragmente din viețile oamenilor.
Roba nu îl așază pe judecător deasupra oamenilor. Îi așază pe umeri responsabilitatea de a decide pentru ei în limitele legii.
Cuvântul unui om spune enorm despre caracterul lui
Dacă ați putea întoarce timpul, ce ați alege să faceți diferit?
– Nu aș mai pune atât de multă presiune pe mine. Aș învăța mai devreme că nu toate lucrurile trebuie controlate și că unele trebuie lăsate pur și simplu în voia sorții. Mi-aș permite să înțeleg mai repede că perfecțiunea este uneori o povară pe care ne-o așezăm singuri pe umeri.
Doamnă preşedintă Cornelia Olteanu, care este calitatea pe care o apreciați cel mai mult la un om?
– Cuvântul. Pentru mine, cuvântul unui om spune enorm despre caracterul lui. Apreciez oamenii pentru care ceea ce au spus rămâne valabil și atunci când respectarea acelui cuvânt nu le mai este comodă. De aceea, dacă ar trebui să aleg o singură calitate, aceasta ar fi: cuvântul lui să fie jurământ.
Dacă ar fi să priviți viața ca pe o balanță a sufletului și ați avea de ales între carieră, liniște interioară, familie, iubire, credința în Dumnezeu sau libertatea deplină, ce ați pune la temelia existenței dumneavoastră?
– Aș alege credința în Dumnezeu pentru că aceasta este temelia din care toate celelalte își pot găsi sensul și măsura. Credința nu îmi promite că drumul va fi lipsit de încercări. Îmi dă însă certitudinea că niciun drum nu este fără sens.
Interviu de Graţiela Bâzoi,
sursa foto- Cornelia Olteanu
Comments are closed.