Interlocutorul nostru este preşedintele Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Argeş, George Caval. Este născut lângă Bucureşti, licenţiat al Facultăţii de Construcţii Civile, Industriale şi Agricole Bucureşti, licenţiat în Finanţe-Contabilitate, din cadrul ASE Bucureşti. A fost inginer constructor, dar cea mai mare parte a carierei sale, aproape 25 de ani, şi-a dedicat-o sistemului bancar, fiind director al Băncilor BRD şi Ţiriac Piteşti. George Caval este preşedinte al CCIA Argeş din iulie 2015. “Libertatea este singura mea necesitate” – ne spune George Caval în partea a doua a interviului Despre Viaţă.
Domnule George Caval, aţi vorbit în ediţia anterioară despre locurile frumoase pe care le-aţi vizitat în Europa, despre pasiunea pentru Franţa, într-un mod special pentru Bretania. În România, ce aţi văzut frumos?
– Tot. Ştiu toate regiunile României. Iubesc mult apa. Pe primul loc rămâne Delta Dunării. Ştiu Delta, canalele ei, intrarea în mare. Litoralul, de asemenea, îl ştiu foarte bine. Şi îmi place foarte mult zona noastră, de aici de la Vidraru. Transfăgărăşanul, pe care nu l-am cunoscut de foarte mult timp, pentru că eu practic m-am “măritat” aici în zonă, îl ador. Îmi place foarte mult cascada din faţa Cabanei Capra, care mă fascinează. Bine, nu putem să ignorăm Banatul, Apusenii, Maramureşul, Moldova, centrul ţării, Podişul Transilvaniei, cu Braşovul. Chiar şi zona Harghita, care are nişte peisaje speciale. Zona Prahovei şi dealurile subcarpatice, cu viile frumoase. Iaşiul, Suceava, la fel de frumoase. Iubesc ţara noastră şi o cunosc. Având ca pasiune călătoria, m-am mişcat repede. Am avut şansa, când ne întâlneam cu colegii, să facem reuniunile o dată acolo, o dată acolo, făceam team-building-uri.
În Argeş, ce v-a mai încântat foarte tare?
– Spre culoarul Rucăr-Bran este un peisaj extrem de frumos. Dar eu mă simt bine aici, în zona Posada-Vidraru. Cu vaporaşul pe Lacul Vidraru este o feerie. De exemplu, dacă facem abstracţie de vilele foarte scumpe de pe malurile Lacului Como din Italia, imaginile sunt identice cu ceea ce înseamnă Transfăgărăşan. Tot la noi, avem Vila Florica. Primăvara, este o splendoare să mergi acolo. Casa “Dinu Lipatti” la fel. Am fost şi în sudul judeţului, unde m-am simţit foarte bine. Am fost printre cei care au ajutat la reînfiinţarea Mânăstirii Glavacioc din comuna Ştefan cel Mare. Una dintre cele mai vechi din ţară. Vreau să vă spun că, deşi sunt născut lângă Bucureşti, eu sunt argeşean.
De când sunteţi în Argeş?
– Din 1983.
Cum aţi ajuns aici?
– Aici este o poveste frumoasă. Pe soţia mea, care era din Piteşti, am cunoscut-o la Costineşti, în perioada în care eram în anul III de Facultate. Lucram în fiecare an în construcţii, dar în anul III am găsit un post de recepţioner la Hotelul „Forum” din Costineşti. Era în 1980. Iar soţia mea a venit cu bilet la Costineşti, aşa ne-am cunoscut. Mie mi-a plăcut de ea, iar după ce am terminat cu recepţia la hotel, am început Facultatea. Am continuat relaţia cu ea şi, cum am venit la Piteşti, după două luni, am cerut-o de soţie (zâmbeşte). Şi m-a refuzat (zâmbeşte). La doi ani însă, după ce am terminat Facultatea, era în 1982, ne-am reîntâlnit, întâmplător, pe plajă, la Costineşti.
Întâmplător?
– Da, chiar aşa. Întâmplător. Şi am rămas împreună. Ea a spus că vrea să stăm la Piteşti. Apoi, 1986, s-a născut băiatul nostru. Şi i-am pus numele Costin- de la Costineşti. Am şi o fetiţă, pe Brânduşa.
Este în Argeş fiica?
– Nu. Este în Bucureşti. Lucrează la o Clinică privată ca medic psihiatru.
Ce era de meserie mama dumneavoastră?
– Mama mea a fost învăţătoare şi m-a crescut, cum s-ar spune, în Cancelaria şcolii.
Aţi făcut şcoala unde preda mama?
– Da. Iar asta m-a ajutat foarte mult. Nu a fost mama învăţătoarea mea, dar eram îndrăgit de toţi profesorii. Toţi profesorii făceau naveta de la Bucureşti la Dobreni. Eram la 20 de kilometri de Bucureşti. Erau oameni extrem de educaţi. Iar mama mi-a transmis principiile sănătoase de viaţă. De verticalitate, de corectitudine. Era o femeie foarte respectată, un lider în comunitatea de acolo. Dânsa m-a învăţat să fiu punctual, să nu mint, să fiu serios, să muncesc. Şi cred că pasiunea pentru bucătărie o am de la dânsa. Avea un talent deosebit. Îi plăcea să gătească.
Ce pregătea atunci foarte bun?
– Ciorbă de viţel. Viţel se găsea mai greu atunci. Făcea o plăcintă cu brânză foarte foarte bună. Ciulama de pui cu mămăligă, care era de senzaţie. Ostropel de pui cu mămăligă. (zâmbeşte)
Iar tatăl?
– Tatăl meu a fost muncitor în construcţii. A fost secretar al Consiliului Popular la Bolintin Vale, apoi la Vărăşti. A făcut Şcoala Tehnică de secretari, apoi Şcoala de Construcţii şi a lucrat o perioadă destul de lungă ca tehnician constructor, la Investiţii.
Domnule George Caval, cum vedeţi realitatea actuală? Evoluăm? Ne îndreptăm spre lucruri mai bune sau mai puţin bune?
– Am constatat de-a lungul existenţei mele, prin experienţele pe care le-am avut, că, în general, oamenilor le este teamă de schimbare. Mie mi-au plăcut întotdeauna oamenii anticipativi. Eu am fost şi sunt un om anticipativ, am iubit şi iubesc schimbarea, iubesc oamenii care ştiu să nască ceva, să facă. Societatea evoluează permanent, este o stare de normalitate. Înainte, un aparat de fotografiat era o minune, acum facem fotografii cu telefoanele. Sunt un mare admirator al oamenilor care acceptă schimbarea. Este firesc ceea ce se întâmplă acum, dar singurul lucru care mi-ar plăcea să fie puţin diferit este preocuparea pentru educaţie. S-a moştenit puţin un obicei al agresivităţii. Şi cred că agresivitatea nu este un lucru care caracterizează poporul nostru. Poporul român este un popor educat. Poporul nostru a avut oameni mari. Pe Constantin Noica, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu şi pe mulţi alţii. Dacă ar fi după mine, m-aş concentra mai mult asupra educaţiei. Şi asupra birocraţiei.
Există reproşuri, probleme ridicate, din foarte multe domenii pe partea de birocraţie, nu?
– Există în România o birocraţie groaznică. Cred că suntem pe primele locuri la nivel mondial. Am avut multe experienţe ale vieţii în care am încercat să le transmit oamenilor mei să-şi simplifice viaţa. Să-şi simplifice existenţa, să nu o complice. Sunt un om care pune preţ pe timp.
Trăim în era digitalizării…
– Digitalizarea este o etapă importantă a vieţii noastre în momentul de faţă. Dar până la digitalizare nu trebuie să sărim etapa educaţiei. Pentru că un om needucat nu poate accepta digitalizarea. Un om educat o acceptă mai uşor. Deocamdată, societatea este aşa cum noi ne-o clădim.
Cum sunt oamenii cu care interacţionaţi, în general?

– În jurul meu, am reuşit să am oameni cu aceleaşi valori ca şi mine. Toţi suntem pe o anumită treaptă educaţională. Lumea în care eu mă mişc este o lume care seamănă cu mine, iar asta mă face să mă simt bine.
Era răspândită la un moment dat o aşa-zisă motivaţională: “stai lângă oameni mai inteligenţi decât tine, să ai ce să înveţi de la ei”. Credeţi în asta?
– Eu cred că de la fiecare om trebuie să luăm ce are bun. Şi mai este o chestiune la care eu ţin foarte mult. Ca ceva să se nască, întotdeauna cineva trebuie să dea mai mult decât să primească. Să dăruiască. Energie. Mie mi-a plăcut să dăruiesc energie, experienţa mea. M-am simţit în largul meu dăruind. Şi nu am aşteptat să se întoarcă înapoi, dar am găsit în urma mea foarte multe uşi deschise. Repet, fără să cer acest lucru, fără să am aşteptări.
Din experienţa dvs de viaţă, cum reuşiţi să cunoaşteţi omul cel mai bine?
– Am un şaptelea simţ. În momentul în care cunosc o persoană nouă, o privesc în ochi. Ochii sunt oglinda sufletului. Este primul test, pentru că ochii spun foarte multe despre noi. Sigur, prima impresie te poate şi păcăli uneori. Dar eu sunt un om al detaliului, sunt extrem de atent în acest sens.
Domnule George Caval, cum vedeţi Piteştiul peste zece ani?
– Eu văd lucrurile pozitive care s-au realizat. Sunt diferenţe imense între cum arăta Piteştiul înainte de Revoluţie şi cum arată Piteştiul acum. Sunt multe energii pozitive, sunt foarte mulţi oameni şi în politică şi în administraţie care fac lucruri bune pentru Argeş, pentru Piteşti, pentru societate. Avem o şansă mare cu finalizarea Autostrăzii Piteşti-Sibiu. Cred că o să fim unul dintre cele mai importante noduri rutiere din România. Pe ruta Craiova, este aproape terminată, iar Bucureştiul este la doi paşi. După părerea mea, am fost privilegiaţi. Autostrada spre Piteşti, de exemplu, a făcut ca Piteştiul să aibă oameni importanţi în conducerea României, în administraţia capitalei şi nu numai. Piteşteni, argeşeni de la noi, s-au tras unul după altul la Capitală. Avem argeşeni la Bucureşti care sunt preşedinţi de bănci, vicepreşedinţi de societăţi naţionale de asigurare, conducători în domeniul serviciilor militare. Acesta este un lucru tare deosebit.
Priviţi lucrurile într-o lumină foarte optimistă…
– Este bine să eliminăm cuvântul NU din existenţa noastră. Am avut odată un număr de maşină AG-10-NUS. M-am dus şi am schimbat numărul, dar nu a înţeles nimeni de ce (zâmbeşte). Sunt un om pozitiv. Iar educaţia a contribuit major la acest lucru. Mi-a plăcut întotdeauna ca cei cu care am lucrat să aibă încredere în mine, să mă încurajeze, nu să mă conducă găsind defectele şi aşa am procedat, la rândul meu, cu toţi cei cu care am lucrat. Le-am găsit calităţile. Să nu se înţeleagă că accept doar lucrurile pozitive. Sunt şi lucruri negative pe care le accept, dar trebuie să le discutăm cu bun simţ şi cu măsură. Felul în care îi spui unui om că a făcut ceva greşit contează extraordinar de mult, pentru cum pot fi îndreptate situaţiile negative, greşite. Cei mai performanţi manageri americani iau decizii corecte în proporţie de 60-65%. Celelalte de până la 100% sunt două categorii de decizii: jumătate- cele reparate de cei performanţi, iar jumătatea rămasă – cele care nu se mai repară niciodată. Deci, nu este nimeni perfect. Dar trebuie să recunosc că atunci când o persoană îmi răspunde la o problemă pe care o ridic: “Ştii, George, asta nu se poate”, eu nu folosesc cuvântul NU. Se poate orice, dacă vrei. Este foarte important să vrei să găseşti soluţii.
Armata unde aţi făcut-o?

– La Râmnicu Sărat. Am făcut armata cu marele actor Constantin Bebe Cotimanis, acum mutat pe meleaguri argeşene. El a intrat apoi la Teatru, iar eu am rămas la Facultatea de Construcţii. Ne-am regăsit de 10 ani şi ne leagă o prietenie frumoasă.
Sunteţi de părere că băieţii ar trebui să facă armata să devină, cum se spune, “bărbaţi, mai bărbaţi”?
– Este o altă etapă a existenţei. Atunci, armata disciplina. Contribuia la educaţia populaţiei de sex masculin. Îmi este foarte greu să spun acum: “DA, ar trebui” sau “NU, nu ar trebui”. Suntem într-o altă etapă a existenţei noastre, alte generaţii care trăiesc altfel, sunt alte criterii de evaluare, este un alt timp, sunt alte nevoi. Trebuie să ne adaptăm timpului. Ar dura mult până la o performanţă în a face din nou armata obligatorie. Din punctul meu de vedere, ar fi greu să ai aceleaşi rezultate cum aveai atunci, când armata disciplina. În primul rând că ar exista foarte multe persoane care ar folosi negaţia NU: “Nu vreau”, “Nu-mi place”, “Nu pot”, “Nu este necesar”. Şi când ai atâtea negaţii, este greu să forţezi pe cineva să facă ceva. S-a obişnuit fără armată. Acum trebuie să ne adaptăm limbajului, nevoilor, schimbărilor. Suntem, de exemplu, în această etapă a digitalizării. Trebuie să ştim că, peste zece ani, vom avea doar telefon sau un ceas pe care îl vom folosi la toate cele. Nici televizor, nici calculator. Iar eu accept asta.
Ce planuri de viaţă aveţi? Mai aveţi vise?
– Da. Am ţinte. Aş vrea să văd Japonia.
Aţi pilotat vreodată?
– Nu, dar am stat lângă piloţii de avioane. Am stat lângă un pilot argeşean, care, din păcate, s-a prăpădit. A fost o curiozitate la care m-a împins dorinţa mea de a accepta orice.
Ce lucruri speciale ale lumii aţi avut ocazia să vedeţi, datorită curiozităţii?
– Am văzut, de exemplu, “Cape Canaveral” din Florida, baza de lansare a rachetelor. Am avut ocazia să mă urc într-o rachetă cosmică. A fost nevoia mea de nou, care există în permanenţă. Şi ca să vă răspund la întrebarea anterioară, da, toată viaţa mea am avut vise. Mai simplificat, le-am numit “ţinte”. Tot timpul am avut o ţintă, indiferent de vârsta pe care am avut-o, indiferent de statutul pe care l-am avut şi mi-am dorit să am satisfacţia că le-am atins.
Acesta este şi un sfat pe care l-aţi oferit, nu?
– Tot timpul. Celor cu care am lucrat le-am spus mereu să-şi stabilească ţinte realizabile, reale. Tinerilor le spun acelaşi lucru. Fără ţinte, viaţa este dezorganizată. Eu sunt o persoană foarte organizată.
Spuneaţi în interviul anterior că aţi cochetat cu grafologia.
– Da. M-a atras să studiez caracterul unui om prin intermediul scrisului.
Ştiţi cum se spune în ultimii ani. Cei care scriu urât scriu urât din cauza butonării pe telefon. Ce am putea înţelege de aici?
– Fără să fiu un specialist în grafologie, pot spune că nici în frumuseţea nici în urâţenia unui scris nu există o legătură cu caracterul unui om. Sunt alte criterii de evaluare. Şi, dimpotrivă, câteodată, scrierea perfect frumoasă poate indica nişte problematici. Dar, repet, nu sunt un specialist, ci pur şi simplu un amator de grafologie. Îmi plăcea să studiez acest aspect, când făceam interviuri de angajare. Au fost foarte multe, pentru trei judeţe. După ce stăteam de vorbă cu ei, vedeam că nu semnau cererea de angajare. Semnătura îmi spunea foarte multe lucruri pe care eu le vedeam în interviuri şi confirma practic prestaţia persoanei respective. Am fost nevoit, prin prisma meseriei mele de manager, să aplic şi acest joc psihologic, cum ar putea fi numit.
Cum vedeţi modestia unui om în zilele noastre? Mai este o calitate? Se tot spune că “dacă eşti modest şi cu bun-simţ, eşti luat de…”
– Haideţi să legăm modestia de capacitatea noastră de a fi percepuţi într-un mod autentic, adevărat, nu fals. Nu ai nevoie de studii universitare să-ţi dai seama când un om este sincer sau fals. Am avut norocul în această existenţă să fiu foarte deschis, foarte tranşant, să fiu perceput aşa cum sunt. Nu putem fi altceva decât ceea ce suntem. Nu putem păcăli. Să părem că suntem altceva decât ceea ce suntem, ne dăm de gol cu ceea ce facem. Modestia la mine este legată de sinceritate. Am făcut greşeli, toţi oamenii fac. Nu-mi place să le scot în evidenţă, dar când s-a întâmplat să greşesc faţă de o persoană, o recunosc. Iar oamenii care au puterea să recunoască faptul că au greşit sunt oameni speciali pentru mine. Să poţi spune “Iartă-mă!” este o chestiune formidabilă. Îmi vine acum în minte un citat care îmi place foarte mult. “Cea mai înaltă treaptă a inteligenţei omeneşti este capacitatea de a observa fără să judeci”. Jiddu Khrishnamurti. Apoi, bancher fiind, când am fost director de bancă la Mioveni, la mine în birou am pus un tablou mare pe care scria: “Oamenii nu au puterea să-şi asculte tăcerea şi atunci se ucid vorbind” Aşa de mult mi-a plăcut, pentru că m-am regăsit în aceste spuse şi le-am pus pe perete, în spatele scaunului de bancher. Este extraordinar de bine să ne putem asculta tăcerea reciproc. Dar oamenii nu mai sunt dispuşi să asculte în general, cu atât mai mult tăcerea.
De ce credeţi că judecăm foarte mult, de ce ne grăbim să punem etichete?
– Cred că este vorba de superficialitate. Comunicarea cea mai înaltă pe care am avut-o de-a lungul existenţei mele a fost purtată cu oameni profunzi. Ne-am pus reciproc întrebări. Ne-am ascultat reciproc. Am luat lucrurile bune fiecare de la celălalt.
Cum este relaţia dvs cu tinerii?
– Am lucrat cu tinerii, lucrez cu tinerii. În general, îi apreciez foarte mult pe tinerii, pe oamenii care dau dovadă de o energie suplimentară. Eu transmit tinerilor din experienţa mea, ei vin cu idei noi, pe care le accept. Trebuie să accepţi. Există din păcate această situaţie: “dacă vine cu o idee, oare îmi ia locul?” Este o percepţie fundamental greşită. Eşti cu atât mai valoros cu cât încurajezi. Am avut şi am oameni foarte buni pe care eu îi încurajez. Şi îmi este drag de asta, îi simt că sunt puternici, că au energie. În alt plan, eu sunt extrem de exigent şi cu mine. O mamă, de exemplu, dacă o întrebi ce notă îi dă copilului ei, ea nu poate spune, ca mamă, decât nota 10. Aşa este lumea făcută.
Tatăl îi dă 2?
– Nu. O notă mai aproape de realitate. De a nu-l păcăli pe copil, a nu se înţelege că mama vrea să-l păcălească. Mama îl încurajează oricând, oricum, dar tatăl trebuie să-i explice viaţa aproape de realitatea în care se află, învăţându-l să fie puternic, să trăiască singur. Pentru că, până la urmă, într-o situaţie limită, fiecare dintre noi trăieşte singur. Unul la unul, acesta este meciul.
Domnule George Caval, sunteţi un om căruia îi plac oamenii.
– Da. Şi consider că valoarea unui om constă în primul rând în ce a lăsat în urmă. În spatele fiecăruia dintre noi există o istorie. Istoria la mine se confruntă cu nişte realizări palpabile.
Ce realizare vă vine acum în minte? Una palpabilă…
– Am făcut la Piteşti o agenţie bancară, în casa fotbalistului Nicolae Dobrin. Pentru el. Am şi acum filmele şi fotografiile cu Agenţia BRD “Nicolae Dobrin”. Aceasta este o chestiune de inimă.
Vorbeaţi de oamenii care au o energie suplimentară. Cum i-aţi descrie?
– Fac parte din categoria oamenilor care consideră că fiecare dintre noi avem centri energetici. Aceşti centri sunt mulţi în capul fiecăruia dintre noi. În permanenţă, există în noi centri energetici în staţionare, nefolosiţi. Dacă noi ştim, în urma unor experienţe, să descoperim în celălalt un centru energetic nefolosit până atunci, este cea mai mare realizare. Îndrăgesc oamenii care dau dovadă de o energie suplimentară.
Regrete aveţi, domnule George Caval?
– Regretul meu ţine de profesie, de dragostea mea de comunicare, de oameni în general. Sunt un vorbitor de limba engleză de nota 5 (zâmbeşte). Sunt vorbitor de limba franceză, dar mi-ar fi plăcut dacă aş fi ştiut şi engleză. Dar nu-mi place să vorbesc despre regrete, ci despre lucrurile frumoase. Când am pescuit, când m-am plimbat, când am mâncat ceva deosebit, când s-au născut copiii mei.
Există peste tot acele evenimente dedicate dezvoltării personale. Cum le vedeţi?
– Am avut şansa în tinereţea mea să particip la cursuri de dezvoltare personală, care erau de fapt nişte team-building-uri făcute de profesionişti. M-au ajutat foarte mult. Încurajez tinerii să participe la astfel de cursuri. În SUA, de exemplu, sunt şcoli în care există curs de vorbit la microfon. Pentru a dezinhiba copiii, se face oră de vorbit la microfon. Mi-a plăcut foarte mult această idee. Pentru că poate ne exprimăm greu, inhibat, urât. Iar aici intervine tot partea educaţională, prin tehnici foarte multe, de ajutor pentru tineri. Dacă eu aş avea o putere în acest sens, aş face mai mult pentru tineri. Este nevoie de astfel de lucruri.
Domnule George Caval, aţi avut modele în viaţă?
– Categoric. Nu foarte multe, pe degetele de la o mână. Mentori îi numesc mai degrabă. Au contribuit masiv la experienţa mea profesională, de viaţă. Un mentor care îmi este şi foarte apropiat mi-a spus la un moment dat: “George, învaţă şi din critici. Pentru că uneori şi criticile sunt adevărate. Pe jumătate, pe un sfert. Nu le respinge, învaţă din ele”. Şi m-a ajutat acest lucru.
Cum reuşiţi să-i aveţi la acelaşi eveniment pe oamenii de la putere, laolaltă cu cei din opoziţie?
– Pentru că respect Oamenii, iar Oamenii mă respectă pe mine. O parte din ei nu cred că eu pot fi apolitic, dar, până la urmă, se conving. Timpul i-a făcut să înţeleagă că acesta este adevărul. Nu neg că au existat, de-a lungul timpului, propuneri de a intra în politică. Cunosc oameni de la putere, cunosc oameni din opoziţie, oameni din administraţie. Iar ei mă ştiu pe mine ca profesionist. Politica este putere. Dar este efemeră. Eşti important cât timp eşti pe piedestal. Oamenii iubesc piedestalul. Când nu mai eşti acolo, îţi pierzi din importanţă. Iar după funcţie, rămâne omul. Eu iubesc omul. Când mergem sus, la “Sfântul Gheorghe”, nu mergem nici cu contul bancar, nici cu Mercedesul, nici cu Dacia. Acolo, toţi suntem egali. Ceea ce ne diferenţiază în viaţă este numărul centrilor energetici pe care îi avem.
Dacă ar fi să spuneţi un singur lucru care vă place foarte tare, care ar fi acesta? Unul singur.
– Libertatea. Libertatea este singura mea necesitate.
CITIŢI AICI ŞI PRIMA PARTE A INTERVIULUI: George Caval, DESPRE VIAŢĂ: “Respectul reciproc este o chestiune formidabilă. În viaţă, dacă eşti punctual, dacă eşti serios, dacă munceşti, mai devreme sau mai târziu vin rezultatele”
(interviu de Graţiela Bâzoi)
sursa foto: arhivă personală – George Caval