Săptămâna trecută, Asociaţia “Puncte de Vedere” Piteşti, prin dr. Mihaela Stănciulescu, şi Asociaţia Magistraţilor din România au organizat la Biblioteca Academiei Române Conferinţa cu tema “Omul, între justiţie şi spiritualitate”, invitat de onoare fiind reputatul prof. univ. dr. Dumitru Constantin Dulcan.
Evenimentul a reunit în primul rând doctori în ştiinţele juridice, dar şi în cele matematice, printre participanţii de seamă numărându-se acad. Ioan-Aurel POP- președintele Academiei Române, Radu Marinescu- ministrul Justiției, prof. ing. Nicolae Șt. Noica- directorul Academiei Române, judecător dr. Andreea Ciucă- președinta Asociației Magistraților din România.
Din agenda conferinţei au făcut parte tematici extrem de profunde, în acelaşi timp provocatoare, care au condus, aşa cum spunea dr Mihaela Stănciulescu în anunţul evenimentului, către un dialog dedicat condiţiei umane: “Omul între justiţie şi spiritualitate este un dialog dedicat condiţiei umane, cu conexiuni în domeniul juridic, pornind de la una dintre provocările permanente cu care ne confruntăm, ca persoane şi ca societate, ţinând de manifestarea dreptăţii în diversele ei forme: percepţie, trăire, stare de fapt, motivaţie divină, decizie judiciară, cu argumentaţia pe care se fundamentează.”
Iată câteva teme abordate: Academician George Păun- “Între științele juridice și matematică”, prof. univ. dr. Liviu-Bogdan Ciucă- “Iustiția Dei: poate exista justiție autentică fără fundament spiritual?”, avocat Florentin Ţuca – “Dublul standard și subminarea justiției”, avocat Marian Nazat- “Exigențele dreptului și ethosul spiritual”, dr. Victor Alistar: “Marile provocări ale justiției în percepția societății asupra echității acesteia”, judecător dr. Andreea Ciucă: “Ce este adevărul?”, conf. univ. dr. Marius Andreescu- “Omul și drepturile sale în epoca post-modernismului, a transumanismului și a inteligenței artificiale”, judecător dr. Gabriela Baltag – “Raiul sau iadul din inima noastră”, dr. Mihaela Stănciulescu: “Dreptatea ca stare de sine”. Conferinţa „Omul, între justiţie şi spiritualitate” a fost completată cu expoziţie de carte de specialitate şi fotografie.
Dr. Mihaela Stănciulescu: “Dreptatea este o stare de fapt care nu are nevoie de condei și interpretări, ci de viață”
„Regina Maria a României are o viziune extrem de emoționantă despre dreptate pe care o descrie folosind metafora inimii de mamă. Compară inima de mamă cu o pasăre pelican care își rupe propriul piept pentru a-și hrăni puii. Este simbolul sacrificului suprem și dragostea necondiționată care exprimă sensul dreptății bazat pe empatie și grija față de aproapele tău.”– spune Dr. Mihaela Stănciulescu. Publicăm mai jos discursul Dr. Mihaela Stănciulescu din lucrarea sa prezentată la evenimentul “Omul, între justiţie şi spiritualitate”, pe care îl puteţi citi şi pe Asociatia Puncte de Vedere.
Ești dreptatea mea sau nu?
“Ei bine, da! Chiar m-am întâlnit cu dreptatea. Era un pic cam șifonată și șleampătă, nu prea vedea drumul căci îi căzuse eșarfa pe ochi și avea mâinile ocupate cu o balanță învechită, grea, bașca mai avea și un taler spart. Ca să nu mai spun că trăgea de sabia aia care lăsa dâre adânci prin colbul timpului. Sărmana Themis, cred că s-ar topi zeitatea din ea să o vadă așa. Și-ar pierde orice urmă de speranță. Era dificil să disting dacă era dreptatea de la colț de stradă sau cea de la marginea drumului. Ești dreptatea mea sau nu? Care dreptate ești? Dreptatea puterii sau dreptatea celor mulți?
Era profund tăcută și mi-a atras atenția frica pe care o emana intens. De ce te temi, am întrebat-o? De nedreptate, mi-a răspuns. De cei mulți și însetați, de cei puternici și preaîncrezători. De mine și neputința mea de mă apăra. I-am spus: dreptatea nu înalță ziduri, nu fuge de cei mulți, nu se lasă adulată și nici purtată pe brațe. Dreptatea este simplă, limpede, luminoasă, fermă. Acolo unde trebuie să fie dreptatea, sufletul este luminat de speranță și încredere. Pe când tu, uite cum arăți. Hai, așează-te aici, îi spun. Unde, mă întreabă șoptit? Aici, în sufletul meu.…
Arta dreptății are o dimensiune estetică inestimabilă desprinsă din bine și frumos
Ce voiam să spun prin acest monolog este că latura irațională a minții este caracterizată prin afecte și emoții, mai ales când dreptatea și nedreptatea încolțesc ideea opușilor inseparabili. Suntem de acord că dreptatea reprezintă una dintre valorile supreme ale ființei umane. Ce anume stă, inevitabil, umăr la umăr cu dreptatea?
Desigur, negația ei și anume, nedreptatea. Arta dreptății are o dimensiune estetică inestimabilă desprinsă din bine și frumos. În timp ce dreptatea merge la braț cu adevărul, nedreptatea este însoțită de minciună. Prin urmare, spre ce ne vom îndrepta atenția, cu precădere, spre dreptate sau spre opusul ei?
Desigur, vom încerca să ne debarasăm de nedreptate, să o evităm, să o ocolim sau să ne facem că nu o vedem pentru că așa este firea umană. Dar această pereche – dreptate și nedreptate – sunt opuși inseparabili. Așa cum nu există adevăr fără minciună sau bine fără rău, tot astfel, dreptatea sau nedreptatea, ne place sau nu, trebuie să le tratăm împreună. Ca să nu mai spunem cât de evidentă este, uneori, simultaneitatea lor. Nu le putem suspecta de acte filantropice una față de alta cu intenția de a se atenua ci, mai degrabă, sunt contrarii care acced la importanță și audiență, în funcție de abilitățile lor combatante. Dreptatea poate atenua nedreptatea, dar invers pare sa fie distructiv. Putem asista la un echilibru între cele două? Greu de spus, pentru că există întotdeauna o dominantă care alternează și, astfel, mai degrabă se dimensionează într-un perpetuum din care niciuna nu reușește să se desprindă.
Iluzia dreptății ne transformă în robi înlănțuiți în nedreptate
Imaginați-vă un tablou pictat de Goya în care cele două sunt combatante și testați-vă simțurile. În mod cert ne vom regăsi în interiorul inegalabilei opere a afectului. De ce? Pentru că dreptatea și nedreptatea ne trec prin stări psihice, desigur, nu precum cele de natură senzorială detectabile la nivel de creier. Neputând să ne integrăm într-un tablou, rămânem privitori. La fel, neputând să ne integrăm în realitate, ne facem iluzii. Proba realității este să ne vedem dreptatea împlinită. Adesea însă, ne trezim într-o iluzie care ne enervează cumplit. Cu toate acestea, ne place să trăim cu iluzia, ne ademenește, ne momește, ne electrizează și, în final, ne înrobește. Iluzia dreptății ne transformă în robi înlănțuiți în nedreptate.
Faptul că planăm în acea stare în care dorința înfrânge judecata rece înseamnă că ne dorim iluzia care face totul posibil. Iluzia dreptății este o fraudă pentru că, pe lângă faptul că ne ține captivi fără răspuns la întrebarea cine ne-a adus aici, ne mai pune și pe drumuri ocolitoare, schimbătoare, deși calea adevărului și a dreptății este scurtă, dreaptă, chiar dacă grea.
Putem obține dreptatea prin vanitate?
În momentul în care omul simte că se îndepărtează de dreptate sau dreptatea de el și epuizează toate căile prin care poate ajunge să o atingă, să o simtă, să o trăiască, devine discipolul nedreptății. Din acel moment, va fi în stare de orice. Întâmpină obstacole în atingerea dreptății? Nu-i nimic, trebuie să existe un șiretlic, un truc, o șmecherie ca să le îndepărtăm cu riscul unui șir de nedreptăți. E, dacă vreți, ca pe tabla de șah. Te folosești de turn ca să-l pui în siguranță pe rege pentru că regina nu poate fi înlocuită.
Altfel spus, te folosești de nedreptate ca să-l convingi pe rege doar pentru că dreptatea, adică regina de pe tabla de șah, nu poate fi înlocuită. Dar dacă adevărul dă șah la rege? Am auzit adesea că nedreptatea este interzisă și pedepsită. Nu cumva suntem în fața unei afirmații iluzorii? Dorința de a ni se face dreptate este o ambiție sau o vanitate? Să ne gândim puțin. Ambiția ne dinamizează acțiunile. Prin urmare, dacă avem ambiția de a face sau de a instaura dreptatea ca stare de fapt, am putea avea o reușită dar și o iluzie. Dând, însă, reușitei prima șansă, atunci merită să avem această ambiție. Ar fi mult prea trist să ne resemnăm.
Putem obține dreptatea prin vanitate? Dacă luptăm pentru dreptate ca să ne facem faimă, ca să ne ridicăm în ierarhia gloriei trecătoare sau ne-am stabilit ca obiectiv dreptatea din vanitate și nu din conștiință, atunci ne aflăm în filmul unei iluzii care ne va purta în propria nedreptate.
Nedreptatea își are rădăcinile în renunțarea la libertate
Erasmus numea vanitatea iubire de sine și o vedea sădită atât în oameni cât și națiuni. Ca să te îndepărtezi de nedreptate ai nevoie să crezi în puterile tale și să ai respect pentru sinele tău. Nedreptatea este inamicul cel mai sigur al libertății. În clipa când legile sunt aspre sau neîndurătoare, oamenii nu vor lupta pentru dreptatea lor, ci devin fricoși, caută protecție cu riscul de a rămâne în lanțuri și lipsiți de libertate. Trăiesc iluzia dreptății, căutându-și speranța în genunchi. Nedreptatea își are rădăcinile în renunțarea la libertate. Dreptatea înseamnă puterea de a gândi, de a exprima adevărul, de a-ți apăra propria credință și de a trăi în libertate.
Haideți să ne imaginăm jocul ca dreptate ca să-l parafrazez pe Solomon Marcurs și cartea sa “Jocul ca libertate”. El ne spunea că jocul are patru trăsături esențiale: caracterul agreabil, natura imprevizibilă, aspectul problematic și cel strategic. Dacă vom privi dreptatea ca pe o realitate a unui joc, entropia sistemului pe care se construiește acesta va măsura gradul de nedeterminare – adică de surpriză și imprevizibilitate. Și în mod cert, vor fi șiruri infinite de valori măsurabile pentru că jocurile dreptății sunt pline de suprize și imprevizibil.
Dreptatea este echilibrul, măsura supremă de care are nevoie umanitatea
Regina Maria a României are o viziune extrem de emoționantă despre dreptate pe care o descrie folosind metafora inimii de mamă. Compară inima de mamă cu o pasăre pelican care își rupe propriul piept pentru a-și hrăni puii. Este simbolul sacrificului suprem și dragostea necondiționată care exprimă sensul dreptății bazat pe empatie și grija față de aproapele tău.
Dreptatea este echilibrul, măsura supremă de care are nevoie umanitatea. Cursul despre literatura universală al academicianului Zoe Dumitrescu Bușulenga a dezvoltat ideea echilibrului ca linie de conduită a condiției umane. Or, condiția umană fără dreptate ar fi o iluzie înlănțuită în disperare. Despre dreptate s-au scris tomuri întregi de studii, impresii, soluții, cărți, eseuri și ce s-o mai fi scris.
Dreptatea este o stare de fapt care nu are nevoie de condei și interpretări, ci de viață. Aș spune chiar că dreptatea este o chemare. A fi drept, a sta drept, a spune drept, a gândi drept, a privi drept sunt stări care pot schimba destine.
Viața dreptății este viața fiecăruia dintre noi
Între dreptate și viață există o măsură divină, dar și o chemare prin împăcarea cu sine. Există o dimensiune a dreptății care se relevă în demnitatea umană cu nucleu divin. Doar că unitatea de măsură a dreptății cu afect divin pare să piardă din relevanță în fața dreptății codificată prin norme scrise și aplicate de oameni. În acest caz intervin etica și responsabilitatea dreptății în raport cu demnitatea umană și realitatea socială în care se manifestă.
Litera și spiritul legii devin unitatea de valori care dau sens dreptății. Ethosul creștin vede în dreptate o virtute al cărei nucleu este iubirea morală a valorii și a persoanei. Practic, omul creștin dă aceeași măsură responsabilităților pe care și le asumă atât în relația cu Dumnezeu cât și în cea cu semenii săi.
Dreptatea este specifică unui spațiu moral și spiritual în care se modelează prin iubire în sens ritualic sau temporal, dând sens existenței umane. Seva este divină iar argumentul vine din Sfânta Evanghelie după Ioan unde este redat dialogul dintre Toma și Iisus când cel dintâi întreabă: Doamne, nu știm unde Te duci și cum putem știi calea? Iar Hristos răspunde: Eu sunt Calea, Adevărul, Viața.
Totuși, trăirea religioasă este necunoscută omului ateu și atunci ne întrebăm care ar fi considerentele lui în relație cu dreptatea. Dacă acceptăm faptul că dreptatea înseamnă înfăptuirea binelui real, autentic, în măsura acceptată atât de Divinitate cât și de Om, fără a fi exclusă dreptatea juridică, atunci ne aflăm în paradigma binelui real, autentic de a nu răspunde răului cu rău.
Cât este de greu este ca dreptatea să fie însoțită de iertare cred că fiecare dintre noi știe și a experimentat, măcar o dată, în viață. Dreptatea aplicată cu iubire va genera empatie și îi va crește valoarea pentru că va putea fi aplicată mai bine. Sfinții Părinți ne spun că nu trebuie să dăm semenilor noștri ceea ce merită, ci doar ceea ce au nevoie pentru că astfel se împlineşte ordinea morală și astfel omul însuşi se perfecţionează moral. Viața dreptății este viața fiecăruia dintre noi cu toate trăirile, temerile, bucuriile, așteptările, deziluziile sau împlinirile.
Îmi pun următoarea întrebare: câți dintre noi, spirituali sau nu, suntem satisfăcuți de finalitățile la care am ajuns în multe dintre căutările noastre? Sau, mai aplicat: câți dintre cei cărora li s-a făcut dreptate de către om sau divinitate, au fost, cu adevărat, mulțumiți de soluția finală? Că acceptăm sau nu, spirituali sau atei, dreptatea are logica ei, iar refuzul de a o accepta nu schimbă datele problemei. Efectul dreptății vine din standardul la care se produce dreptatea sau nedreptatea și din măsura în care au fost încălcate sau respectate obiceiurile și convențiile sociale în împlinirea dreptății.
Dacă am măsura dreptatea, unitatea va fi iertarea
La rândul său, dilema nedreptății nu este absența ei, ci negarea dreptății. Nedreptatea are o capacitate extraordinară de a se camufla în dreptate. Este o atitudine cu dimensiuni dramatice pentru că ne aruncă în deznădejde și extaz. În egală măsură, lașitatea și impostura însoțesc nedreptatea, aruncându-l pe Dumnezeu în îndoială.
Totuși, omul, între justiție, ca adevăr și spiritualitate, omul beneficiar al dreptății sau făcător al dreptății este, în fapt, receptorul dublei sale valențe – morală și juridică. Dreptatea nu ar trebui înțeleasă ca o punere în balanță a meritelor cu răsplata cuvenită, ea vine din încrederea că Dumnezeu răspunde la frământările sale. Dreptatea și nedreptatea sunt ca două contraste puternice de lumină și întuneric care pot scoate în evidență starea de bine sau dramatismul unei situații. Pot personifica răzbunarea care rareori nu reușește să-l urmărească pe omul rău sau iertarea ce poate fi piatră de încercare sau treaptă către cer.
Dacă am măsura dreptatea, unitatea va fi iertarea. Eliberarea de povara greșelilor înseamnă să te eliberezi pe tine însuți, ferindu-te să mai greșești. Dar este aceasta o formă a dreptății? Dacă ar fi să alegeți între dreptate și pace, oare ce ați alege?”-
(autor- Dr Mihaela Stănciulescu, lucrare prezentată în cadrul conferinței „Omul între justitie și spiritualitate” organizată de Asociația Puncte de Vedere și Asociația Magistraților din România, la Biblioteca Academiei Române, 11 septembrie 2025)- Asociatia Puncte de Vedere.







Comments are closed.