– Interviul DESPRE VIAŢĂ, cu avocatul Gabriel Gheorghe Tudor
Săptămânalul Gherila reia seria interviurilor DESPRE VIAŢĂ, colecţia anterioară fiind disponibilă aici https://interespublic.ro/category/interviul-despre-viata/.
Interlocutorul nostru este avocatul liberal Gabriel Gheorghe Tudor.
- Născut la Costeşti în anul 1983, Gabriel Gheorghe Tudor este absolvent al Colegiului Naţional I.C.Brătianu, licenţiat al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Piteşti, avocat din anul 2008.
- A intrat în PNL în anul 2010, iar din anul 2023 este preşedinte al PNL, Organizaţia Costeşti.
- „Când ai ceva de spus, tăcerea este o minciună. Este o formulare a lui Jordan B. Peterson care mi-a rămas în minte și care explică destul de bine de ce am intrat în politică.”- ne spune av. Gabriel Gheorghe Tudor în interviul DESPRE VIAŢĂ.
“În momentele cu adevărat importante ale vieții mele, m-am sfătuit cu o singură persoană: cu tati”
Domnule avocat Gabriel Gheorghe Tudor, sunteți o persoană foarte activă pe rețelele de socializare. Postați evenimente sociale, idei politice, juridice, despre familie, iar în tot acest timp practicați meseria de avocat și mai sunteți și în politică. Când aveți timp de toate?
– Am timp să fac tot ceea ce consider că are valoare pentru mine, fie că vorbim despre activitatea profesională, politică, hobby-uri sau timpul petrecut cu familia.
Cineva m-a întrebat, acum ceva timp, ce nu îmi place la viața mea și, încercând să răspund, nu am reușit să identific ceva. Cred că acesta este, de fapt, răspunsul, îmi exercit profesia de avocat din plăcere, nu intru în sala de judecată „de nevoie”, fac politică din convingere și susțin doar acele idei despre care cred că pot aduce ceva bun comunității. Citesc, îmi văd de pasiunile mele și, evident, petrec timp cu familia mea, locul în care nu pot fi altfel decât fericit. Probabil că, atunci când faci multe lucruri pe care ți le dorești cu adevărat, nu mai privești timpul ca pe ceva ce trebuie împărțit între obligații, pur și simplu îți trăiești viața.
De ce ați ales Facultatea de Drept? Ce voiați să vă faceţi când “voi fi mare” ?
– Facultatea de Drept și, mai târziu, profesia de avocat au venit oarecum firesc. Nu îmi amintesc să fi avut vreun moment solemn în care să mă așez și să hotărăsc ce voi face cu viața mea. Am făcut școala generală la Costești, apoi am mers la Brătianu, iar după liceu, la Drept. Privind retrospectiv, nu îmi amintesc să fi analizat cu adevărat alte opțiuni, pur și simplu asta mi-am dorit să fac dintotdeauna. Iar astăzi, după atâția ani de profesie, dacă ar trebui să aleg din nou, aș face aceeași alegere, pentru că nu mă văd făcând altceva.
V-ați petrecut copilăria în Costeşti? Aveți o cea mai frumoasă amintire din copilărie?
– În Costești și, evident, în vacanțe, la bunicii mei, atât cei materni, cât și cei paterni.
Nu pot să aleg o singură amintire și să spun că aceea a fost cea mai frumoasă. Pentru mine, copilăria, în ansamblul ei, a fost frumoasă. Familia noastră a trecut și prin destule greutăți, dar părinții mei au avut grijă ca noi, copiii, să le simțim cât mai puțin. Ne-au protejat pe mine și pe frații mei, pe cel alături de care am crescut de la început și pe cel pe care, mai târziu, ni l-a trimis Dumnezeu, și ne-au oferit tuturor o copilărie fericită. Abia când devii adult înțelegi cât efort poate exista în spatele unei copilării pe care tu ți-o amintești ca fiind lipsită de griji.
De la cine veneau cele mai bune sfaturi în adolescență? Vă mai amintiți unul în mod special?
– De-a lungul timpului am cerut sfaturi și m-am consultat cu mai multe persoane pe care le respect. Nu le-aș nominaliza, tocmai pentru că nu aș vrea să nedreptățesc pe cineva printr-o omisiune. Dar, în momentele cu adevărat importante ale vieții mele, m-am sfătuit cu o singură persoană: cu tati. Fie că vorbim despre adolescentul de acum mulți ani, fie despre copilul care cred că rămâne undeva în noi indiferent de vârstă, atunci când am nevoie cu adevărat de îndrumare, la el merg. Sunt lucruri care se schimbă odată cu vârsta și sunt repere care rămân aceleași toată viața.
Ați avut o cea mai năstrușnică pățanie de care acum vă amintiți cu zâmbetul pe buze?
-Am fost un copil destul de năbădăios, uneori chiar un copil-problemă. Am trecut prin aproape toate experiențele copilăriei și adolescenței și cred că am făcut cam toate prostioarele pe care le poate face un copil.
Nu știu dacă aș putea alege una singură, dar am suficiente amintiri cât să zâmbesc când mă gândesc la ele și, probabil, suficiente cât să îi înțeleg mai bine pe copiii mei atunci când le mai vine câte o idee. Am și o replică, pe care i-o spun băiețelului meu, care îmi seamănă, și anume că pe drumul pe care el pășește acum, eu mă întorc obosit.
Cred însă că cel mai bun răspuns la întrebarea dumneavoastră îl dă tatăl meu: ori de câte ori port câte un război cu fiul meu, tata îi mulțumește lui Dumnezeu că am primit un copil exact așa cum am fost eu. Pentru el, nu cred că există o dovadă mai convingătoare că există karma. Mă privește cu satisfacția omului care a așteptat peste treizeci de ani ca universul să îi facă, în sfârșit, dreptate.
“Grădinăritul are exact efectul opus ritmului profesiei mele: mă obligă la răbdare”
Ce pasiuni aveți?
-Sunt pasionat de profesia mea, de lectură și de grădinărit. Alături de timpul petrecut cu familia, acestea sunt lucrurile de care simt că am nevoie constant.
Profesia îmi ține mintea trează, lectura îmi oferă acces la lumi și idei pe care altfel poate nu le-aș întâlni, iar grădinăritul are exact efectul opus ritmului profesiei mele: mă obligă la răbdare. Și îmi mai place să îmi petrec timpul în comunitate, alături de prietenii mei.
Cum ați decis să intrați în politică? Mai vedeți politica acum așa cum o vedeați atunci?
– „Când ai ceva de spus, tăcerea este o minciună.” Este o formulare a lui Jordan B. Peterson care mi-a rămas în minte și care explică destul de bine de ce am intrat în politică.
Am avut întotdeauna opinii despre ceea ce se întâmplă în jurul meu și, la un moment dat, mi s-a părut incorect să stau deoparte, să spun ce nu funcționează și să aștept ca altcineva să schimbe lucrurile. Dacă pretinzi că ceva poate fi făcut mai bine, trebuie să fii dispus să îți asumi și responsabilitatea de a încerca.
Probabil că sunt, de multe ori, un politician incomod. Spun lucruri care nu convin întotdeauna, inclusiv oamenilor alături de care fac politică. Dar cred că mi-am câștigat în viața asta dreptul de a spune ceea ce gândesc, de a nu fi obligat să mint pentru a mulțumi pe cineva și de a nu susține public lucruri în care, în particular, nu cred. Pentru mine, libertatea aceasta valorează mai mult decât confortul de a fi întotdeauna pe placul tuturor.
Nu mai privesc politica la fel cum o vedeam atunci când am decis să fac pasul către ea. Astăzi o privesc cu mai puține iluzii, dar nu cu mai puțină convingere. Am înțeles că politica reală este mult mai complicată decât pare din exterior, că intențiile bune nu sunt suficiente și că între o idee bună și punerea ei în practică există uneori un drum foarte lung.
Nu am intrat în politică pentru a învăța când trebuie să tac sau să schimb discursul atunci când asta îmi oferă un avantaj. Am intrat tocmai pentru că am crezut că sunt lucruri care trebuie spuse și lucruri care trebuie făcute, iar în ziua în care, pentru a rămâne în politică, va trebui să tac, atunci când cred că trebuie să vorbesc sau să spun ceea ce nu cred, probabil că acela va fi momentul în care politica nu va mai avea ce să caute în viața mea.
Cea mai mare împlinire ca avocat când a fost?
-Nu cred că pot identifica un dosar și să spun: „Acesta a fost momentul cel mai important”. Profesia de avocat m-a învățat, printre altele, să fiu prudent cu asemenea ierarhii.
Există satisfacția unei soluții bune, evident. Există procese în care muncești enorm și câștigi, dar cea mai profundă satisfacție nu vine întotdeauna dintr-o hotărâre favorabilă. Vine și din sentimentul că, într-un moment în care un om era vulnerabil, speriat sau nedreptățit, ai fost acolo și ți-ai făcut meseria așa cum trebuia.
După atâția ani, cred că una dintre cele mai mari împliniri este faptul că încă îmi place să fiu avocat.
Încă intru într-un dosar cu curiozitate, încă mă preocupă argumentul, încă mă interesează dacă pot construi o apărare mai bună.
Mi-ar fi greu să consider un singur proces mai important decât faptul că profesia nu a devenit, pentru mine, o rutină.
“Împlinirea mea este să ajung acasă și să îmi doresc să fiu acolo, să îmi văd copiii crescând, să fiu prezent în viața lor și să împart viața cu omul pe care l-am ales lângă mine.”
Dar ca părinte? Ca soț?
– Experiența de tată și de soț este o călătorie care nu se termină. Dacă aș identifica un anumit moment și i-aș atribui calitatea de „cea mai mare împlinire”, cred că ar exista o mare doză de autosuficiență în asta.
Familia nu este ceva ce construiești și, la un moment dat, consideri terminat. Este un drum continuu, cu bucurii, dificultăți, responsabilități și etape noi.
Pentru mine, împlinirea este mai degrabă în lucrurile obișnuite: să ajung acasă și să îmi doresc să fiu acolo, să îmi văd copiii crescând, să fiu prezent în viața lor și să împart viața cu omul pe care l-am ales lângă mine. Nu există un moment în care spui „am reușit”, încerci să reușești în fiecare zi.
Dacă ar fi să definiți fericirea, cum ar suna?
-Pentru mine, fericirea este să nu îți dorești să fii în altă parte decât acolo unde ești.
Nu cred că înseamnă o viață fără probleme, cred că înseamnă să te uiți la oamenii pe care îi ai lângă tine, la ceea ce faci, la drumul pe care ești și să nu simți nevoia unei alte vieți.
Am lucruri pe care vreau să le fac, obiective pe care încă nu le-am atins și, evident, zile mai bune și zile mai grele. Dar dacă m-ar întreba cineva dacă aș schimba viața mea cu o alta, răspunsul ar fi nu. Pentru mine, probabil că asta este cea mai simplă definiție a fericirii.
Cine v-a inspirat foarte tare în viață?
– Părinții mei, prin consecvența cu care și-au sacrificat o parte din viață pentru a ne oferi nouă șansa de a deveni oameni. Când ești copil, primești toate acestea ca și cum ți s-ar cuveni. Mai târziu începi să înțelegi câtă muncă, câte renunțări și câtă grijă au existat în spatele lor. Și bunica mea, prin bunătate. Pentru mine, bunica mea este o sfântă și nu în sensul convențional al cuvântului, ci prin felul în care și-a trăit viața: cu o capacitate aproape nesfârșită de a-i iubi pe ceilalți.
Dacă există oameni de la care am învățat ce înseamnă caracterul fără să îmi țină vreodată o lecție despre caracter, ei sunt părinții și bunicii mei.
Și cred că de asta sunt aici, pentru că am avut șansa unei copilării lângă niște oameni simpli, dar atât de buni și de sfinți, așa cum toți sfinții și-ar fi dorit să fie.
Ce credeți, domnule avocat, că nu merge în România?
-Problema cea mai gravă, în momentul acesta, mi se pare lipsa de predictibilitate combinată cu sau efect al lipsei totale de profesionalism. Nu mai discutăm doar despre un domeniu care funcționează mai bine și altul care funcționează mai prost, ci despre faptul că oamenii, companiile și chiar instituțiile au tot mai puține repere stabile după care să își construiască planurile.
Politica ar trebui să aibă un obiectiv foarte simplu: să iei ceea ce există și să încerci să faci să funcționeze mai bine. În schimb, avem prea des improvizație, decizii luate de pe o zi pe alta, lipsă de profesionalism și o permanentă senzație de provizorat.
Pe mine nu mă sperie faptul că România are probleme, toate țările au probleme, mă sperie că probleme din ce în ce mai complicate ajung, prea des, în mâinile unor oameni cel mult mediocri. Am construit un sistem în care competența nu mai este întotdeauna criteriul firesc al promovării, iar instituțiile au ajuns, în prea multe situații, populate prin relații de rudenie, de partid, de prietenie sau de interes.
Suntem o țară în care impostura a devenit prea ușor compatibilă cu funcția publică, în care oameni slab pregătiți, dar foarte bine adaptați mecanismelor de partid, ajung să decidă pentru oameni care au muncit o viață întreagă să devină buni în profesiile lor.
Funcțiile și demnitățile publice par să fie evaluate tot mai puțin prin valoarea și responsabilitatea pe care le presupun și tot mai mult prin „prețul” pe care cineva este dispus să îl plătească pentru a ajunge acolo: obediență, compromis, relații, renunțarea la propriile convingeri.
Care este cel mai mare regret?
-Nu regret nimic important din parcursul meu de până acum.
Sigur că există decizii punctuale pe care, privind în urmă, poate le-aș lua altfel. Am greșit și voi mai greși, dar refuz să transform fiecare greșeală într-un regret.
Prefer să o consider o lecție și să văd ce pot învăța din ea. Dacă judec viața mea în ansamblu, inclusiv cu alegerile mai puțin inspirate, nu aș șterge bucăți din ea, pentru că inclusiv acele momente au contribuit la omul care sunt astăzi.
Unde vă vedeți peste cinci ani?
-Poate suna ca un clișeu, dar sunt exact acolo unde vreau să fiu. De aceea, peste cinci ani nu mă văd într-o viață fundamental diferită.
Sper să fiu tot avocat și, mai ales, să îmi placă profesia la fel de mult. Sper să fiu implicat în continuare în lucrurile în care cred, indiferent de forma pe care o va avea atunci implicarea mea publică.
Și vreau să fiu alături de familia mea, să îmi văd copiii crescând și să nu descopăr, peste ani, că, preocupat fiind să construiesc lucruri în afara casei, am ratat tocmai lucrurile importante din interiorul ei.
Am ambiții, desigur, dar nu îmi doresc ca peste cinci ani să fiu altcineva. Îmi doresc să fiu o versiune ceva mai bună a omului care sunt acum.
Cum îi vedeți pe români ca popor, în acest spațiu european și euroatlantic? Cum suntem noi ca nație?
-Cred că suntem un popor așa cum sunt toate celelalte popoare. Nu cred nici în discursul potrivit căruia românii ar fi în mod excepțional mai inteligenți, mai harnici sau mai inventivi decât ceilalți, dar nici în autoflagelarea aceea permanentă prin care tot ce este românesc ar fi, prin definiție, inferior. Suntem oameni, cu calități și defecte, asemenea celorlalte națiuni europene. Dacă ar trebui însă să identific ceva ce mă deranjează la noi în această perioadă, aș spune că uneori ne vindem prea ieftin.
Avem o extraordinară capacitate de adaptare, ceea ce poate fi o calitate, dar uneori adaptarea aceasta se transformă prea ușor în renunțarea la principii. Ne schimbăm repede discursul, convingerile sau standardele în funcție de împrejurări.
Mi-aș dori să avem mai multă încredere în noi fără să devenim aroganți și mai multă fermitate fără să devenim intoleranți. Apartenența României la spațiul european și euroatlantic nu presupune să renunțăm la identitatea noastră. Dimpotrivă, cred că poți fi un european convins și, în același timp, să îți respecți țara, limba, cultura și interesele naționale.
Nu avem nevoie nici să ne credem mai buni decât suntem, nici să acceptăm ideea că suntem mai puțin decât ceilalți. Avem nevoie să ne respectăm suficient cât să nu ne mai vindem atât de ieftin.
(Interviu de Graţiela Bâzoi, publicat în Săptămânalul Gherila, sursa foto – Gabriel Gheorghe Tudor, )
Comments are closed.