Interviu DESPRE VIAŢĂ cu Emilia Mateescu, notar public
Există oameni care își construiesc o carieră urmând un drum previzibil și oameni care au curajul să își reinventeze destinul atunci când simt că pot merge mai departe. Emilia Mateescu face parte din cea de-a doua categorie.
Născută la 18 iulie 1983, la Pitești, și crescută într-un sat argeșean, într-o familie de dascăli, Emilia Mateescu și-a construit parcursul profesional prin muncă, ambiție și o permanentă dorință de evoluție. Absolventă a facultăților de Administrație Publică și Drept, și-a început activitatea profesională încă din studenţie, în învățământul preșcolar, ca educatoare, experiență care avea să-i modeleze profund felul de a înțelege și de a se raporta la oameni.
Au urmat avocatura și, din 2011, profesia de executor judecătoresc, domeniu în care a gestionat situații juridice complexe și a cunoscut îndeaproape realitățile sociale, conflictele și vulnerabilitățile umane. Între 4 martie și 9 septembrie 2021, a exercitat funcția de prefect al județului Argeș, într-o perioadă marcată de provocările administrative și sociale ale pandemiei.
În prezent, îşi consolidează statutul în comunitatea juridică prin alegerea profesiei de notar public, pe care o descrie drept o etapă a maturității sale profesionale.
Nu a ocolit confruntările nici atunci când acestea au însemnat să conteste în instanță reguli ale propriului sistem profesional.
Experiențele i-au consolidat determinarea, dar i-au oferit și o înțelegere mai profundă a naturii umane. A învățat că autoritatea și sensibilitatea nu se exclud, că fermitatea nu presupune absența empatiei și că respectul pentru lege nu trebuie să însemne pierderea din vedere a omului.
Dincolo de imaginea profesionistului ferm și de responsabilitatea funcțiilor exercitate, se conturează portretul unei femei pentru care independența şi curajul au fost o alegere, iar cunoașterea de sine o preocupare constantă.
Pasiunea pentru muzică, interesul pentru oameni și căutarea echilibrului interior dezvăluie o dimensiune mai puțin cunoscută a personalității sale, în care rațiunea și sensibilitatea își găsesc locul deopotrivă.
Într-un dialog sincer despre începuturi și devenire, despre libertate, putere și vulnerabilitate, despre confruntări și lecții de viață, Emilia Mateescu vorbește despre experiențele care au format-o, despre prețul independenței și despre convingerea că adevărata măsură a reușitei nu stă doar în ceea ce construim pentru noi, ci și în ceea ce reușim să lăsăm în ceilalți.
Mi-am cumpărat din primul salariu o bicicletă pentru a face naveta și pentru a le duce copiilor produsele distribuite prin programul “Cornul și laptele“
Doamna Emilia Mateescu, v-ați născut la Pitești. Aici v-ați petrecut și copilăria?
– M-am născut la Pitești, dar copilăria, până la 14 ani, este legată de comuna Vlădești, locul de origine al tatălui meu. Mama este originară din satul Rudeni, comuna Șuici. Am făcut grădinița, clasele primare şi gimnaziul la Vlădești, într-un mediu simplu, în care oamenii se cunoșteau și se ajutau între ei. Cred că de acolo mi-a rămas ideea că nu poți înțelege cu adevărat un om fără să îi cunoști povestea.
Ați urmat apoi Liceul Pedagogic din Câmpulung. De ce ați ales această direcție?
– Am intrat devreme la școală și nu împlinisem încă 14 ani când am fost admisă la Liceul Pedagogic din Câmpulung, la profilul învățători-educatoare. Am locuit acolo în timpul săptămânii și plecam acasă în weekend. A fost o perioadă care m-a disciplinat și m-a învățat să mă descurc singură.
Părinții mei au fost dascăli. Mama educatoare, tata profesor de limba română. Au fost cadre didactice foarte bune, dar tocmai experiența lor i-a determinat să își dorească pentru copiii lor profesii cu o mai mare stabilitate financiară. Am doi frați medici, iar eu am ales, în cele din urmă, un drum diferit. Nu pentru că nu respect învățământul – dimpotrivă – ci pentru că am înțeles devreme cât de greu este să îți construiești o stabilitate financiară, mai ales în mediul rural.
Ați început cu Administrație Publică, apoi ați urmat Dreptul. Cum s-a conturat această alegere?
– În 2002 am intrat la Facultatea de Administrație Publică din Pitești. La momentul acela, domeniul părea nou și promițător. Aveam sentimentul că administrația este un loc din care poți schimba lucruri. Doar că, pe parcurs, am înțeles mai bine limitele diplomei și ale pieței muncii. Studiile cuprindeau materii juridice și economice, dar diploma era de specialist în științe administrative și nu îți dădea, în sine, posibilitatea de a profesa nici ca jurist, nici ca economist.
Am decis atunci, în anul următor, să mă înscriu și la Facultatea de Drept. A fost o alegere practică, dar și una profund personală. Am simțit că dreptul îmi oferă un instrument mai precis, şi anume posibilitatea să înțeleg regulile, să apăr o poziție și să aduc soluții.
Iar în acea perioadă ați lucrat în învățământ. Cum a fost începutul?
– Părinții mă puteau susține la o singură facultate, așa că a trebuit să muncesc pentru a mă susține la cea de-a doua facultate. Ironia este că eu, care îmi promisesem că nu voi lucra în învățământ, am ajuns să dau examenul de titularizare. Am ales să am un loc de muncă stabil până la finalizarea studiilor. Am fost educatoare la Slobozia, în sudul județului. A fost o perioadă dificilă. Aveam doar 20 de ani, iar la grupa mea erau înscriși 30 de copii cu vârste de trei și patru ani.
Condițiile de învățare din acea grădiniță erau foarte modeste. Iarna nu era căldură, materialele didactice lipseau, iar copiii veneau speriați, plângeau şi le era dor de părinți. Şi mie îmi era dor de casă, dar trebuia să fiu adultul responsabil de educaţia și dezvoltarea lor.
Îmi amintesc faptul că am dus jucării de acasă și am făcut tot ce puteam cu puținele resurse disponibile. Îmi amintesc că primul salariu l-am cheltuit pe lucruri foarte concrete: chiria și un metru cub de lemne pentru încălzirea camerei pe care o închiriasem la o gazdă din Slobozia.
Mai târziu, în anul următor, când am predat în satul Stârci aparţinând oraşului Costești, mi-am cumpărat din primul salariu o bicicletă pentru a face naveta și pentru a le duce copiilor produsele distribuite prin programul “Cornul și laptele“.
Cei care nu aveau anumite legături de rudenie în profesie trebuiau să plătească o taxă de 5.000 de euro
V-a rămas ceva din această experiență de educatoare?
– Foarte multe. Mai ales convingerea că fiecare copil, fiecare om, are nevoie să fie văzut. Am lucrat în săli de clasă mici, în spații improprii, cu copii foarte săraci, dar am fost martora unor evoluții umane extraordinare.
Un copil poate fi sclipitor, poate avea o memorie remarcabilă sau o sensibilitate specială. Altul poate avea nevoie de mai mult timp şi de o abordare diferită pentru a învăţa. Rolul educatorului este să găsească drumul către fiecare. Cred că această experiență m-a ajutat în toate profesiile pe care le-am avut ulterior. M-a învățat răbdarea, organizarea, responsabilitatea și faptul că rezultatele apar când îi implici pe oameni, nu când le ceri doar să execute.
Cum ați ajuns în avocatură?
– În 2007 am intrat în Barou și mi-am dat demisia din învățământ. Îmi doream foarte mult să lucrez în domeniul juridic. Mi-au plăcut foarte mult dreptul civil, dreptul administrativ și, mai ales, felul în care dreptul poate prinde viaţă atunci când este explicat bine.
Am avut șansa unor profesori care au contat enorm pentru mine: profesorul Eugen Chelaru, domnul Andrei Soare și doamna Andreea Tabacu. Profesorii buni nu doar predau, ci îți și schimbă felul în care gândești. Domnul Soare explica dreptul civil foarte practic, cu exemple și cu umor, iar domnul Chelaru mi-a arătat ce înseamnă munca serioasă, diversitatea profesională și generozitatea față de tineri.
Stagiatura am făcut-o în cabinetul maestrului Eugen Chelaru. De la dânsul am învățat că una dintre cele mai importante forme de influență este aceea de a crește oameni. Dacă rămâne ceva după tine, rămâne ceea ce ai reușit să trezești în ceilalți: încredere, curaj, rigoare, dorința de a învăța.
După avocatură, ați devenit executor judecătoresc. De ce?
– A existat și o motivație financiară firească. Eu veneam de la țară, cu o geantă de cărți și cu una de haine, și aveam dorințe simple: o casă, o mașină, independență, o viață construită prin munca mea. Am devenit executor judecătoresc în anul 2011. Iniţial am avut sediul biroului la Brezoi, apoi m-am transferat la Curtea de Argeș și, ulterior, la Pitești. A fost o profesie care m-a maturizat enorm. Te aduce, de multe ori, în fața unor oameni care traversează unele dintre cele mai tensionate momente ale vieții lor.
Ați avut și un conflict important cu Uniunea Executorilor Judecătorești…
– La intrarea în profesie, exista o regulă pe care am considerat-o profund nedreaptă: cei care nu aveau anumite legături de rudenie în profesie trebuiau să plătească o taxă de 5.000 de euro.
Eu am plătit acei bani cu sprijinul părinților mei, pentru a nu pierde calitatea de executor judecătoresc, însă banii aceia erau destinați avansului pentru o casă. Am considerat că recuperarea acelor bani și utilizarea lor în scopul pentru care fuseseră inițial destinați reprezentau o datorie morală față de părinții mei.
Am contestat situația la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și în instanță. Am câștigat și am recuperat banii. Nu a fost ușor. Au urmat ani de procese, plângeri și o presiune reală. Dar cred că, atunci când accepți o nedreptate numai pentru că te costă prea mult să o contești, ajuți nedreptatea să devină regulă. După aceste demersuri, prevederea a fost eliminată, iar regulile au fost schimbate.
Cea mai grea experiență pentru mine a fost într-un dosar care privea un copil
Cum este, în realitate, profesia de executor judecătoresc, doamna Emilia Mateescu?
– Este o profesie grea și, uneori, ingrată. Există ideea că executorul este doar omul care pune în aplicare o măsură neplăcută.
În realitate, trebuie să cunoști foarte bine legea, să gestionezi tensiuni, să îți păstrezi calmul și să accepți că nu vei putea mulțumi pe toată lumea. Am instrumentat proceduri de executare silită dintre cele mai diverse: aplicarea de sechestre, identificarea bunurilor, predarea imobilelor și punerea în executare a hotărârilor judecătorești privind grănițuirea.
Îmi amintesc o executare silită în care, în temeiul unei hotărâri judecătorești, trebuia mutat un gard pe o distanță de câțiva centimetri pentru o lungime de cca 200 metri. A fost foarte complicat și greu de îndeplinit. Pare absurd, dar în spatele unor asemenea dosare se află ani de conflict între oameni.
Într-un alt caz, o executare la o pensiune, iarna, a însemnat două zile de inventariere în frig, plângeri penale și foarte multă presiune. Ulterior, m-am confruntat cu mai multe probleme de sănătate, pe care le-am pus pe seama condițiilor în care lucrasem. Există și situații care te urmăresc.
Cea mai grea experiență pentru mine a fost într-un dosar care privea un copil. Aveam obligația legală de a constata poziția copilului în raport cu o hotărâre referitoare la încredințarea sa. Era speriat, plângea și repeta că nu vrea. În acel moment, toată experiența mea de educatoare a ieșit la suprafață. Mi-am îndeplinit atribuțiile legale, am consemnat situația și am încercat să îl liniștesc. Dar a fost un moment care m-a afectat profund. De atunci am evitat, pe cât posibil, astfel de spețe.
De ce ați ales apoi notariatul?
– Pentru mine, notariatul este o etapă de maturitate profesională. Când am devenit executor, mi-am spus că nu voi face această meserie toată viața.
Este o profesie necesară, dar rigorile executării silite îți impun, uneori, să îți blochezi emoțiile pentru a-ţi putea îndeplini atribuţiile. Empatia este o parte importantă din mine.
Ca notar public, aplic în continuare legea, cu aceeași seriozitate, dar într-un alt cadru profesional. Oamenii vin la notar pentru decizii importante: cumpără o casă, fac o succesiune, își organizează patrimoniul, își protejează familia. Rolul meu este să le ofer siguranță juridică și să mă asigur că înțeleg exact consecințele actelor pe care le semnează.
Pentru mine, să fiu notar nu înseamnă doar redactarea corectă a unui document. Înseamnă să fiu prezentă într-un moment important din viața unui om și să îi ofer certitudinea că decizia lui are o bază solidă.
Ați fost și prefect de Argeș. Cum ați privit această funcție?
– Funcția de prefect presupune exercitarea unor atribuţii importante și asumarea unei responsabilităţi pe măsură. Nu este suficient să ai o pregătire juridică sau studii de administrație publică. Trebuie să înveți continuu, să înțelegi repede problemele și să poți lucra cu oameni foarte diferiți. Mi-a plăcut tare mult diversitatea activității.
După ani în care unele tipuri de executare silită deveniseră repetitive, Prefectura a însemnat o provocare nouă în fiecare zi. În același timp, perioada mandatului meu a fost marcată de pandemie, iar multe dintre decizii au avut legătură cu gestionarea unei situații fără precedent. Din administrație am învățat că, în spatele unei solicitări, există aproape întotdeauna o situație concretă de viață.
Oamenii nu vin la instituții cu probleme teoretice. Vin cu situaţii concrete, uneori urgențe, cu întrebări și cu decizii care le pot schimba viața. De aceea, nu este suficient să cunoști regula. Trebuie să înțelegi contextul în care aceasta se aplică. Rigoarea legii și respectul pentru om trebuie să meargă împreună.
Ce v-a rămas cel mai puternic din experiența politică și administrativă?
– Ideea că oamenii nu au nevoie de cuvinte, ci de soluții clare. Instituțiile trebuie să vorbească pe înțelesul cetățeanului. Am învățat și să nu confund empatia cu un discurs frumos.
Empatia reală înseamnă să nu plimbi inutil omul, să nu îl lași singur în fața unei proceduri pe care nu o înțelege și să îți asumi un răspuns.
Încrederea în instituții nu se construiește prin declarații, ci prin lucruri mici și repetate: un termen respectat, o explicație limpede, o problemă rezolvată.
Dacă cineva învață de la tine să fie mai curajos, mai serios sau mai bun, atunci o parte din ceea ce ai oferit rămâne în lume
Când vă simțiți cel mai împlinită?
– Atunci când văd că un om cu care am lucrat a evoluat. Mă refer în special la foștii mei elevi şi studenți, dar şi la actualii și la foștii mei angajați. Îmi place să investesc în oameni și nu cred că mă voi opri vreodată. Uneori, din zece persoane, poate că două cresc cu adevărat. Pentru mine, acele două persoane sunt o mare reușită.
Mulți m-au întrebat de ce continui să am încredere în oameni, după tot ce am văzut. Răspunsul este simplu: nu este despre mine. Este despre cei care pot primi și pot duce mai departe ceva bun.
Dacă cineva învață de la tine să fie mai curajos, mai serios sau mai bun, atunci o parte din ceea ce ai oferit rămâne în lume.
Ce considerați că este cel mai important în viață?
– Cred că fiecare om caută, conştient sau inconştient, un sens al propriei existenţe. Unii îl găsesc în muncă, alții în bani, în familie, în credință, în artă sau în grija pentru ceilalți. Pentru mine, sensul nu stă într-un singur loc.
Cred că Dumnezeu este în toate lucrurile care ne înconjoară, iar cunoașterea de sine este, într-un fel, și o formă de apropiere de Dumnezeu.
Îmi doresc să trăiesc cât mai mult în echilibru și să mă bucur cu adevărat de viaţă. Nu de o bucurie imaginată, ci de una simplă: să râd cu prietenii, să dansez, să cânt, să îmi petrec timpul cu oamenii dragi.
Muzica și dansul sunt, așadar, o parte importantă din viața dumneavoastră?
– Da. Îmi place foarte mult muzica. Am urmat și un an de studii de pedagogie muzicală, în paralel cu activitatea de executor judecătoresc, deoarece îmi doream să îmi dezvolt vocea. Încă mai iau lecţii de canto. Ascult multă muzică. Muzică clasică, balade rock, muzică românească și străină, piese din anii ’80 și ’90.
Am crescut cu Modern Talking, Roxette, Snap și Take That. Am învățat să nu mai judec ușor nici muzica, nici oamenii.
La cursurile de canto clasic, colegii mei puteau cânta Mozart sau Chopin, iar imediat după aceea treceau firesc la manele. Pentru mine a fost o lecție de libertate și autenticitate. În acea clasă m-am simțit bine, într-un mod foarte simplu și profund. Am înțeles că talentul nu are nevoie de aprobarea noastră ca să existe și că nu poți disprețui ceva doar pentru că nu se potrivește cu propriile tale preferințe.
Doamna Emilia Mateescu, ce apreciați cel mai mult la un om?
– Adevărul în care trăiește și capacitatea de a rămâne în adevăr. Nu perfecțiunea, pentru că nimeni nu este perfect. Ci onestitatea față de sine și față de ceilalți.
Întâlnesc adesea ipocrizia, dar nu mai simt nevoia să îi judec pe cei care o manifestă.
Prefer să înțeleg, să pun limite atunci când este nevoie și să îmi văd de drumul meu.
În cele din urmă, cred că o viață bună se construiește din muncă, curaj, oameni și bucurie. Iar dacă reușești să lași în urma ta oameni mai siguri pe ei și mai capabili decât erau înainte să te întâlnească, atunci ai făcut ceva care contează cu adevărat.
Interviu de Graţiela Bâzoi, publicat în Săptămânalul Gherila
sursa foto- Emilia Mateescu
Comments are closed.