Interlocutorul nostru din această săptămână în seria Interviurilor DESPRE VIAŢĂ este procurorul-şef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT), Serviciul Teritorial Piteşti, Antonia Diaconu.
Câteva cuvinte despre cine este Antonia Diaconu
- Născută în data de 17 ianuarie 1977, Antonia Diaconu este absolventă a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti şi procuror din anul 2008.
- Parcursul său în cadrul structurii specializate anti-mafie a început în noiembrie 2019, când s-a alăturat echipei de anchetatori a DIICOT Pitești. Performanța operațională și rigurozitatea profesională au condus la preluarea conducerii Serviciului Teritorial în luna septembrie a anului 2023. Sub coordonarea sa, structura din Argeș s-a evidențiat prin instrumentarea unor dosare complexe de trafic de persoane și criminalitate organizată, trafic de droguri, primind inclusiv recunoașterea partenerilor instituționali internaționali, precum autoritățile judiciare din Austria.
- Antonia Diaconu este o voce activă în spațiul public și profesional, deținând funcția de co-președinte al Asociației Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor (AMASP). Din această postură, s-a remarcat constant prin poziții ferme privind modernizarea sistemului judiciar, prioritizarea drepturilor victimelor în procesul penal și eficientizarea resurselor logistice destinate marilor anchete.
- În luna februarie a acestui an, s-a numărat printre cei patru candidaţi înscrişi în cursa pentru funcţia de procuror-şef al structurii centrale a DIICOT.
“Au existat momente în care mi-ar fi fost infinit mai simplu să tac, să mă adaptez sau să aleg varianta comodă. N-am făcut-o. Principiile sunt foarte frumoase când le scriem într-un discurs.”- ne spune Antonia Diaconu în Interviul “Despre Viaţă”.
„Serios? Chiar noi am ajuns aici?”
Doamnă procuror-şef Antonia Diaconu, într-o profesie atât de dură, în care deciziile dumneavoastră nu mulțumesc niciodată pe toată lumea, sunteți totuși un profesionist foarte apreciat. Cât de mult contează acest capital de simpatie și de respect atunci când aveți de luat decizii dificile?
– Întotdeauna contează respectul, în absolut orice domeniu. Simpatia e și ea plăcută, dar nu poate fi un criteriu profesional. Dacă ajungi să iei decizii gândindu-te dacă vei mai fi plăcut după aceea, ai o problemă. Mi-am dorit întotdeauna să fiu respectată pentru ceea ce fac, dar am învățat, totodată, că poți lua o decizie care nemulțumește un om fără să-l umilești. Fermitatea și empatia nu se exclud. Sigur că mă bucur când oamenii mă apreciază. Sunt procuror, nu sunt imună la vanitate. (zâmbește)
Dar, în momentele importante, prefer să pierd simpatie decât să pierd respectul față de mine însămi. O decizie într-un dosar trebuie luată în funcție de probele pe care le ai în față, iar rezultatul poate fi dezamăgitor pentru unii, perfect pentru alții, așa cum se întâmplă de obicei, pentru că sunt cel puțin două părți implicate, însă hotărârea trebuie să treacă testul profesionalismului și al umanității.
Iar atunci când ești bine cu tine însăți, ştiind că ai făcut tot ce este corect și ai fost implicat 100%, eventualele reproșuri nu te ating.
Ce valori sau lecții primite în copilărie, în tinerețe, au pus bazele adultului de astăzi și ale dorinței de a urma o carieră în justiție?
– Am crescut cu ideea foarte simplă că trebuie să muncești pentru ceea ce vrei și că există lucruri pe care nu le faci, indiferent cât de convenabil ar fi.
Cred însă că am avut dintotdeauna și un simț foarte dezvoltat al dreptății.
Probabil uneori obositor pentru cei din jur, dar și pentru mine, deseori mi se întâmplă să văd lucruri în realitate sau în social media și să simt nevoia să fac ceva. Nu mi-am imaginat în copilărie traseul exact pe care îl voi avea. Dar, privind în urmă, îmi dau seama că profesia aceasta mi se potrivește tocmai pentru că nu am fost niciodată foarte bună la a privi în altă parte atunci când ceva mi se pare profund nedrept.
Copila care erați odinioară vă privește astăzi în biroul de procuror-șef DIICOT. Ce credeți că ar spune?
– Cred că mai întâi s-ar uita foarte atent la mine și ar întreba: „Serios? Chiar noi am ajuns aici?” Apoi cred că ar fi, probabil, mândră. Nu neapărat de funcție. Nu cred că cei mici sunt impresionați de organigrame. Cred că ar fi mândră că nu am abandonat atunci când lucrurile au devenit grele și că fetița aceea foarte timidă și neîncrezătoare în ea însăși și-a depășit limitele. Și probabil mi-ar spune să nu uit să mă mai și bucur. Copiii au uneori o inteligență pe care adulții o pierd. Ei știu instinctiv că viața nu este numai despre ce ai de demonstrat.
„Empatia nu înseamnă să nu aplici legea. Înseamnă să nu uiți niciodată asupra cui o aplici”
Înțelegerea conceptului de „dreptate” vi s-a schimbat odată cu experiența ca procuror?
– La începutul carierei vedeam dreptatea mai degrabă în alb și negru. Experiența te obligă să descoperi toate nuanțele dintre ele. Dreptatea înseamnă ca adevărul să fie căutat cu onestitate, probele să fie administrate corect, drepturile tuturor să fie respectate și soluția să fie cea pe care o justifică dosarul. Un procuror matur profesional trebuie să aibă inclusiv curajul de a constata că ipoteza de la care a plecat nu se confirmă. Puterea nu stă în încăpățânarea de a avea dreptate. Uneori stă tocmai în capacitatea de a recunoaște că realitatea este alta decât ai crezut.
Mai cred că în România avem mare nevoie de dreptate și de oameni onești care să o livreze și destul de încăpățânați să o urmeze oricât e nevoie.
Există momente în care dreptatea legală și cea morală, umană, pot intra în conflict? E posibil să vă fi afectat, omenește vorbind, o arestare?
– Bineînțeles. Dacă după atâția ani nu m-ar mai afecta nimic, m-aș întreba dacă mai sunt potrivită pentru această profesie. Legea trebuie aplicată, dar procurorul nu încetează să fie om. În spatele fiecărui dosar sunt oameni: victime, copii, părinți, familii și, da, inclusiv omul pe care îl acuzi. Au existat situații în care am știut că o măsură este necesară juridic și totuși am simțit greutatea consecințelor ei umane, însă am făcut ceea ce era nevoie.
Empatia nu înseamnă să nu aplici legea. Înseamnă să nu uiți niciodată asupra cui o aplici.
Am și acum, după 18 ani de profesie, în minte, câteva imagini din câteva dosare care au avut un impact mai mare asupra mea. Provocarea este, ca atunci când te întâlnești din nou cu o speță asemănătoare, să nu proiectezi asupra noilor părți concluziile extrase din speța anterioară, pentru că fiecare om e diferit, resorturile interioare la fel, ca și conjunctura.
Lipsa prejudecăților de orice fel te fac un profesionist mai bun.
„Uneori am descoperit partea luminoasă a oamenilor în cele mai tulburate suflete, chiar dacă abia mai pâlpâia”
Conduceți o instituție care luptă cu cele mai întunecate aspecte ale societății. Cum vă protejați emoțional? Am auzit că sunteți și un foarte bun psiholog.
– Nu știu dacă sunt un bun psiholog, dar mi-ar plăcea să fiu. Am devenit, probabil, un observator destul de atent al oamenilor. Meseria aceasta îți oferă un doctorat neoficial în natura umană, numai că diploma nu vine niciodată.
Încerc să nu duc fiecare dosar acasă. Nu reușesc întotdeauna.
Cred că protecția reală vine din echilibru: familie, oameni obișnuiți, animăluțe, călătorii, lucruri frumoase, o piesă de teatru, o mâncare bună.
Dacă privești suficient timp partea întunecată a oamenilor, ai obligația față de tine să cauți deliberat și partea lor luminoasă și credeţi-mă că ea există. Uneori am descoperit-o în cele mai tulburate suflete, chiar dacă abia mai pâlpâia. Nu vă ascund însă că am întâlnit și oameni care par a fi cu totul acoperiți de întuneric.
„Îmi place enorm să gătesc, simplu sau sofisticat”
Cum arată o duminică obișnuită atunci când telefoanele operative sunt, în sfârșit, pe silențios? Sau nu sunt?
– Aici întrebarea conține deja o premisă foarte optimistă: că telefoanele sunt pe silențios. Nu sunt niciodată, nici ziua, nici noaptea.
Am încă abilitatea de a fi gata în 30 de minute maximum, chiar dacă telefonul sună la 3 dimineața.
Îmi plac diminețile mai târzii, recunosc (zâmbeşte), fără grabă, timpul petrecut cu familia, casa, cățeii și pisicile mele și să am timp să gătesc.
Îmi place enorm să gătesc simplu sau sofisticat, mult sau puțin, dar o fac cu mare plăcere și zic eu și cu ceva pricepere, dar e normal, pentru că am tot exersat. Iubesc să mă ocup de tot felul de decorațiuni interioare și să-mi creez o atmosferă frumoasă în casă și mai pe seară să am timp de o carte sau de un film.
„Aşa că, doamnelor, puțin răsfăț oferit de noi nouă nu strică niciodată”
Pentru femeia din spatele robei, ce înseamnă de fapt o zi fericită?
– Surprinzător, lucruri foarte simple. Să știu că oamenii pe care îi iubesc sunt bine. Să am timp. Să gătesc ceva bun. Să râd mult. Să fiu undeva frumos. Să nu fie nevoie să rezolv nimic urgent. Să fie soare afară. Mai cred că orice femeie are nevoie de puțin timp pentru ea, pentru că de multe ori încercăm să oferim tuturor lucruri, dar mai uităm de noi. Așa că, doamnelor, puțin răsfăț oferit de noi nouă nu strică niciodată.
Unde vă găsiți sursa de optimism și frumos? Ce vă pasionează în adevăratul sens al cuvântului?
– Sunt un om foarte curios și cred că asta mă salvează. Îmi place să citesc. Îmi place să călătoresc, să descopăr locuri, oameni, mâncare, arhitectură. După cum spuneam, îmi place să gătesc, îmi plac lucrurile frumoase, grădinile, casele, obiectele cu poveste. Și am un proiect personal la care visez foarte mult: un loc undeva, la țară, în care să existe natură, animale, mâncare bună, copii care descoperă cum cresc fructele și legumele și adulți care își amintesc cum este să stea pur și simplu la o masă, fără grabă.
„Am şase căței și cinci pisicuțe, toate de pe stradă, mai puțin unul”
Spuneaţi mai devreme de timpul petrecut cu pisicile şi căţeii dvs. Sunteţi o iubitoare de animăluţe, iar acest lucru se poate vedea din fotografiile postate pe reţelele de socializare. Care a fost primul animal de companie al dvs?
– Am şase căței și cinci pisicuțe, toate de pe stradă, mai puțin unul. Vă spun foarte sincer că le-aș aduna pe toate, dacă aș avea posibilități financiare și timp. Cred că respectul și dragostea pentru animale sunt un foarte bun barometru pentru gradul de educație al unui popor și toți ar trebui să ne implicăm să le facem o viață mai bună.
Iar colegilor mei care se ocupă cu cercetarea infracțiunilor împotriva animalelor le doresc curaj, incisivitate și fermitate. Primul animăluț a fost un cățel pe care l-am găsit în drum spre casă, într-un șanț, pui fiind. De atunci au urmat mulți (zâmbeşte).
Pe contul dvs de Facebook, exista la un moment dat şi o notă de culoare: Pink, ce v-a fost şi atribuită în câteva articole de presă. Ce semnifică pentru dvs această culoare?
– Acum mult timp așa se numea contul meu de Facebook și de Instagram “Antonia Pink”, cu referire la culoarea ce implică, din punctul meu de vedere, optimism și veselie. După ce am tot luat poziții cu privire la diferite probleme, cum a fost solicitarea de demisie a lui Tudorel Toader, mai multe persoane cred că au accesat contul și mi s-a solicitat să adaug numele real. Ceea ce am și făcut. Cam aceasta este povestea. Pe Instagram cred că a rămas în continuare “Pink”.
Cel mai de preț lucru la care a trebuit să renunțați pentru a rămâne fidelă principiilor dumneavoastră?
– La liniște. Au existat momente în care mi-ar fi fost infinit mai simplu să tac, să mă adaptez sau să aleg varianta comodă. N-am făcut-o. Principiile sunt foarte frumoase când le scriem într-un discurs. Valoarea lor se vede însă abia când respectarea lor începe să te coste ceva. Am plătit uneori pentru alegerile mele. Dar între liniștea obținută prin compromis și neliniștea cu care pot să mă uit în oglindă, am ales-o pe a doua.
„Dacă vrei să cunoști cu adevărat un om, dă-i putere. Se verifică întotdeauna”
Care este cel mai important adevăr pe care l-ați învățat despre oameni?
– Că oamenii se cunosc mai puțin după ceea ce spun și mult mai bine după ceea ce fac atunci când au ceva de pierdut. Am mai învățat însă ceva, poate mai important. Să nu judec un om după cea mai proastă zi a lui. Oamenii sunt complicați. Pot fi curajoși și vulnerabili, generoși și egoiști, extraordinari într-un moment și dezamăgitori în altul. Experiența m-a făcut mai prudentă în încredere, dar nu cinică. Și țin foarte mult la diferența asta.
Și am observat că este perfect adevărată zicala – dacă vrei să cunoști cu adevărat un om, dă-i putere. Se verifică întotdeauna. Din nefericire în zilele noastre, nu în sensul pozitiv.
Există un cel mai greu obstacol peste care a trebuit să treceți ca femeie procuror?
– Nu cred că există un singur moment. Au existat situații în care a trebuit să demonstrez mai mult, să fiu mai bine pregătită, mai fermă și, paradoxal, să am grijă ca fermitatea să nu fie interpretată altfel – tocmai pentru că sunt femeie. Dar n-am vrut niciodată să transform faptul că sunt femeie într-o explicație universală pentru obstacolele întâlnite. Am trecut prin perioade profesionale foarte dificile.
Și am descoperit despre mine ceva ce nu știam la început: sunt mult mai greu de doborât decât credeam. Forța nu înseamnă că nu cazi. Înseamnă să nu-ți construiești identitatea din faptul că ai căzut.
Cum ați ordona loialitatea, bunătatea, curajul, inteligența și modestia?
– Mi-e greu să fac un clasament pentru că o calitate, lipsită de celelalte, poate deveni chiar periculoasă.
Inteligența fără caracter poate face mult rău.
Curajul fără discernământ devine imprudență.
Loialitatea fără principii poate deveni complicitate.
Modestia fără curaj poate deveni tăcere.
Dar dacă trebuie să aleg una, aș pune bunătatea prima. Nu bunătatea naivă și nici slăbiciunea. Bunătatea lucidă. Poți fi inteligent, puternic, curajos și extraordinar de competent, dar felul în care îi tratezi pe oamenii asupra cărora ai putere spune, în final, cel mai mult despre cine ești. Iar imediat după ea aș pune curajul. Pentru că uneori trebuie să ai curaj inclusiv ca să rămâi bun.
„Cea mai mare mândrie a mea ar fi să-mi văd copiii devenind oameni liberi, buni, educați, greu de manipulat și suficient de curajoși încât să-și aleagă propriul drum”
Cum se transformă femeia puternică de la DIICOT atunci când își privește copilul?
– Foarte repede. Copiii au această capacitate extraordinară de a pulveriza funcțiile. Pentru ei nu ești procuror-șef, nu contează câte dosare ai rezolvat și nici câte ședințe ai condus. Ești mama care întreabă dacă și-a luat geaca, care se îngrijorează, care insistă, care probabil devine uneori enervantă.
Cea mai mare mândrie a mea ar fi să-mi văd copiii devenind oameni liberi, buni, educați, greu de manipulat și suficient de curajoși încât să-și aleagă propriul drum. Dacă voi reuși asta, probabil va fi cea mai importantă reușită a mea.
Doamna procuror-şef Antonia Diaconu, dacă ați avea puterea absolută de a insufla sau retrezi o singură virtute în mintea și sufletul oamenilor, care ar fi aceea?
– Empatia. Pentru că foarte multe dintre lucrurile rele pe care ni le facem unii altora încep în momentul în care încetăm să ne mai imaginăm cum este să fii în locul celuilalt.
Empatia nu înseamnă să fii de acord cu toată lumea. Nu înseamnă slăbiciune și nici absența sancțiunii.
Poți să tragi un om la răspundere și, în același timp, să-i recunoști umanitatea.
Cred că, dacă am avea puțin mai multă empatie, am avea nevoie de mai puțină dreptate reparatorie. Și poate că este un răspuns neașteptat din partea unui procuror, dar, după atâția ani în profesia aceasta, am ajuns să cred că o societate cu mai multă empatie ar avea nevoie de mai puțini procurori.
Iar pentru mine acesta ar fi, paradoxal, un succes extraordinar.
(Un interviu de Graţiela Bâzoi, sursa foto- Antonia Diaconu)
Comments are closed.