Este o zi de 17 iunie a anului 2023 și pe malul Cârcinovului timpul s-a oprit să culeagă cireșe din infinitul dat în pârgul verii spre început. Stă să plouă peste orașul Topoloveni, dar cerul pare nehotărât pentru că lasă loc timpului să aleagă între trecerea și venirea prin fiecare dintre noi, oameni și flori, pomi și fluturi, grâu și sămânță, apă și pământ.
Totuși, seninul se strecoară ghiduș, făcând în ciudă meteorologului de serviciu care abia ne-a transmis, prin eterul radioului, cu voce suavă, că avea să ne lovească potopul, urgia și vremea rea. Biserica “Sf. Gheorghe”, din centrul orașului, avea porțile deschise și icoanele unor sfinți prea răbdători priveau tăcute și chematoare, umbrite de lumina golului dintre cer și pământ, așteptând tăcut cum strada vie și pașii mult prea grăbiți spre nicăieri să tresară sub taina regăsirii de mâine.
Ne-am apropiat de Casa de Cultură a orașului Topoloveni și am văzut grupuri de oameni care se salutau prietenos, erau veseli și politicoși, îmbrăcați casual, cum se spune acum combinației dintre stilul stradal și cel elegant. La intrare am fost întâmpinați de un bărbat cu un ecuson care zâmbea fiecăruia, urându-ne bun venit. Holul era deja plin de oameni iar murmurul care acompania momentul avea un parfum de poeme desprinse din file de poveste.
Sala era plină iar, pe scenă, “actorii” tăcuți își temperau emoția între coperțile groase cu mireasmă de tipăritură proaspătă, așteptând momentul să fie așezați, cu blândețe și sete de cunoaștere, între palmele calde ale cititorilor spectatori. La Topoloveni, în miez de Cireșar, am trăit și respirat împreună cu câteva sute de oameni o poveste de Crăciun la început de vară, absolut memorabilă. Casa de Cultură a devenit centrul universului, pentru o comunitate din Argeș, în care darul oferit de edil copiilor, tinerilor și dascălilor se numește CARTE! Ei bine, da!
Sub cupola unei instituții de cultură, s-a însămânțat cultură, s-a respirat cultură, s-a cules cultură și s-a omagiat cultura sub bagheta magică a profesorului universitar doctor Dumitru Constantin Dulcan. A fost o zi în care inteligența materiei a creat o comuniune și o punte între trei generații, o zi în care cuvinte alese au trudit să ne umple inima, sufletul și conștiința așa încât să devenim mai buni cu noi înșine.
Profesorul Constantin Dulcan, medicul neurolog, psihiatrul, filozoful, metafizicianul, generalul, OMUL este inepuizabil prin puterea și forța de persuasiune care trec spre auditoriu cu ușurința unui fulg de nea. Cuvintele sale se strecoară în mintea receptorului asemeni valurilor ce ating cu blândețe și siguranță malurile statornice ca să modeleze conștiințe. Nu mi-e clar de unde sau cum a început acest turneu inegalabil al rostului omului în universul României dar sunt convinsă că însămânțează renaștere, iubire și unitate de spirit. Poate că a fost o idee genială începută de un tânăr formator de opinie cu obârșia în Maramureș, sub cupola Ateneului Român, unde dialogul dintre doi corifei ai neurologiei și neurochirurgiei românești – Dumitru Constantin Dulcan și Vlad Ciurea – au trezit somnul rațiunii.
E un drum greu, ca o Golgotă spre inima românității dar nu este o crucificare. E un act de curaj și demnitate să stârnești izvoarele spiritualității vorbind deschis despre esența vieții în mijlocul furtunilor contemporane ce ne macină speranța și încrederea, cu fiecare zi. Faptul că sălile în care conferențiază profesorul Dulcan sunt pline iar temele esențiale pe care le abordează sunt ascultate cu nesaț, într-o tăcere profundă, cu respirațiile la unison, este un semnal clar că agora românească își mută epicentrul spre o altă realitate a discursului.
“În tot ceea ce suntem și în ceea ce gândim este mereu vie o istorie trecută.
Privind retrospectiv, am convingerea că toți venim pe lume cu un rost de îndeplinit, cu un sens precis în funcționalitatea Universului. Este motivul pentru care suntem dotați cu o anumită zestre nativă și ne naștem în locul și în condițiile adecvate drumului pe care îl avem de străbătut în efemera noastră existență. În căutarea propriului Sine, am înțeles că avem cu toții o sorginte spirituală, că facem parte integrantă din Marele Univers și tot ceea ce ni se întâmplă se întâmplă și în nemărginirea sa. Prin urmare, singura cale de a scrie o istorie fericită la nivel de umanitate este aceea de a trăi în acord cu Legea fundamentală pe care se sprijină Universul – aceea a binelui, a zidirii și nu a distrugerii, a respectului pentru natură, pentru demnitatea umană și dreptul natural la viață al tuturor ființelor.
Aceasta este esența Noii Spiritualități.“ – este ceea ce a spus Dumitru Constantin Dulcan în deschiderea întâlnirii sale de la Topoloveni cu elevii olimpici naționali care i-au stat alături pe scenă și l-au ascultat nemișcați două ore, fără întrerupere. Se mai foiau în spatele domniei sale, pe scaunele lor, își mai vorbeau unul altuia și chiar zâmbeau.
Dar asta este atitudinea normală, firească la vârsta adolescenței. Au fost atenți timp îndelungat motiv pentru care, în memoria lor, un mesaj inegalabil se va activa în momentele cele mai neașteptate ale vieții lor. Acesta a venit din răspunsul pe care profesorul Dulcan l-a formulat la una dintre întrebările venite din public: cât de important este și cum vă simțiți când veniți acasă (n.n. este argeșean de-al nostru din Mârghia). Răspunsul pe care l-am auzit va genera clipei o imagine inegalabilă, ca o simfonie a umanității despre iubirea pământului din palmele noastre. Profesorul Dulcan ne-a explicat că există studii ce dovedesc că fulgul de nea are în compoziție cristale diferite de la un loc la altul al Pământului, fiind specifice doar regiunii unde se formează. Altfel spus, fulgul de nea poposit în palmele noastre, la Topoloveni, dă cristalelor din compoziție forme unice și specifice doar României de la Argeș, complet diferite oricărui alt loc din lume. Iată de ce, îndrăznesc să spun, ciobanul din Miorița noastră s-a dăruit aceluiași pământ din care s-a născut și care ne este fiecăruia dintre noi chemarea dintâi și cea de pe urmă.
Pledoaria domnului profesor a fost despre noua spiritualitate dar și despre tinerețea fără bătrânețe – longevitate. Argumentele au fost atât de raționale și de credibile încât am înțeles că stă în puterea fiecăruia dintre noi să ne oferim acest dar asumat prin simțul realității și responsabilității, în egală măsură.
Dragostea de țară este esența vieții pentru profesorul Dumitru Constantin Dulcan, se simte cu fiecare vibrație și nu este un sentiment încordat la paroxism sau ancorat în discurs, nicidecum. Este un scop și îl transformă în flacără vie dorința aprinsă ca românii să renască și să se recreeze la acel nivel de umanitate care să-i facă, cu adevărat fericiți. Iar pentru asta nu precupețește niciun efort și cred, cu tot sufletul, că a construit și continuă să construiască un edificiu de cultură și renaștere în umanitate a românilor „în acord cu Legea Fundamentală pe care se sprijină Universul”.
Revenind la „nucleul dur” al scrierilor sale și care sunt temelia prelegerilor pe care le susține, ascultându-l, vom înțelege că suntem contemporani fenomenului Dulcan pentru că mesajul pe care îl cultivă în conștiința noastră este “în consonanță cu aspirațiile permanente ale sufletului omenesc”.
Ceea ce m-a impresionat profund și ireversibil în ceea ce ne-a spus în această zi, la Topoloveni, este că în pântecul mamei, dezvoltarea și evoluția fătului începe cu inima. Când rostim cuvântul mamă vom ști că este indestructibil legat de ceea ce reprezintă esența vieții, inima care, în dezvoltarea copilului, începe să bată la circa trei săptămâni de la fertilizare. Poate așa vom înțelege deplin și profund de ce este important să ne ascultăm inima în tot ceea ce facem și alegem.
În anii pe care i-am strâns până acum și la care mai adaug unul la sfârșitul acestui Cireșar, am trăit privilegiul de a cunoaște câteva personalități remarcabile ale culturii române și care semnează în panteonul evoluției umanității, ca români de excepție. Mă refer la academicienii Dinu C. Giurăscu și Mircea Malița cărora le datorez profundă recunoștință. Iată că Universul mi-a făcut încă un dar de neegalat oferindu-mi șansa de a-l cunoaște pe profesorul Dumitru Constantin Dulcan care și-a găsit în sufletul și conștiința mea un loc unic, plin de lumină.
Îi sunt recunoscătoare și cred cu tărie că este argumentul nostru viu, plin de tinerețe fără bătrânețe, care contribuie major la tranziția românilor spre o nouă conștiință punând, astfel, temelia unei orientări noi în existența noastră ca națiune.
Sunt mulți cei care, în căutarea propriului echilibru sau în dorința lor de a schimba ceva în bine pentru comunitatea în care trăiesc, au citit cartea Convorbiri cu Dumnezeu semnată de Neale Donald Walsch. Este o scriere de excepție în dezvoltarea spirituală și socială a fiecăruia dintre noi.
Faptul că s-a putut traduce cartea Inteligența Materiei a profesorului Dumitru Constantin Dulcan, apărută în anul l981 și premiată în anul 1992 de Academia Română, a adus-o în corola de lumini a cercetării internaționale și recunoscută în consecință. Iată un exemplu, recent:
“Am citit această carte extraordinară, Inteligența Materiei, pentru care îi transmit Profesorului Dumitru Constantin-Dulcan adânca mea admirație și recunoștință. Lucrarea sa este uluitoare și extrem de benefică pentru specia noastră, pe care o ajută să se înțeleagă pe sine și Viața însăși. Cercetările sale academice produc niveluri de conștientizare profund similare celor primite de mine doar prin revelație spirituală. Îl rog să accepte expresia înaltei mele prețuiri. Cu dragoste, NEALE DONALD WALSCH”.
Aceste cuvinte rostite în favoarea profesorului Dulcan de către autorul ale cărui Convorbiri le-am citit, nu demult, mi-au umplut sufletul de bucurie. A fost, însă, și ocazia să fug cu gândul la un filosof influent al secolului XX – Ludwig Wittgennstein – și să-mi dau seama de adevărul pe care l-a exprimat în principala sa lucrare și singura aparută în timpul vieții – Tractus Logico Philosophicus – și anume că “logica din exprimare nu ne face mai înțelepți, însă, cu siguranță, ne face mai puțin confuzi, întrucât cuvintele capătă înțelesuri diferite pentru emițător și pentru receptor”. Ei bine, da, ceea ce se întâmplă în mintea noastră, a celor care umplem sălile caselor de cultură sau Ateneul Român ca să ascultăm prelegerile domnului profesor Dumitru Constantin Dulcan este ieșirea din confuzie și intrarea în noua spiritualitate. Este stimulat dialogul ideilor și sistematizate realități astfel încât fiecare dintre noi să ne găsim calea în propria gândire, fără să fim sclavi unor modele externe și înțelegând ce înseamnă adevărata libertate.
La Topoloveni, timpul s-a oprit să culeagă cireșe din infinitul dat în pârgul verii spre început. N-a fost urgie, furtună și potop pentru că ne-am unit gândul și atenția ca să aflăm calea spre binele și liniștea comună, uniți în puterea credinței. Rodul acestei zile l-am cules, toți cei prezenți, mulți dascăli și elevi de excepție, din cuvintele alese ale profesorului Dumitru Constantin Dulcan, OM pe care Dumnezeu l-a destinat să-I poarte mesajul și să-L redea omenirii.
Le răsădim, cu dragoste, încredere și curaj, în propriile conștiințe, pentru că la început este inima!
autor- Dr Mihaela Stănciulescu
