Interlocutorul nostru este Dănuţ Bica, inginer de profesie, deşi ar fi dorit să facă jurnalism sau Dreptul, fost democrat, actual liberal, fost deputat, actual senator. “M-am străduit mereu să fiu onest, să merg numai în direcţia corectă. Acesta este felul meu de a fi”- ne spune Dănuţ Bica în Rubrica DESPRE VIAŢĂ
De unde sunteţi de fel, domnule Dănuţ Bica, şi unde aţi studiat?
– M-am născut în 22 iunie 1958 în municipiul Curtea de Argeş. Părinţii au locuit, iar tata încă trăieşte, în comuna Băiculeşti. Am urmat cei 8 ani de şcoală generală în comuna natală, apoi Liceul “Vlaicu Vodă” din Curtea de Argeș. Mă mândresc cu faptul că sunt absolvent al acestui liceu de prestigiu. Ulterior, am absolvit cursurile Facultăţii de Mecanică din cadrul fostului Institut Politehnic București, astăzi Universitatea Națională de Știință și Tehnologie Politehnica Bucureşti. Dupa 1990, am urmat un master în managementul serviciilor publice la ASE Bucureşti şi mai multe cursuri pentru formare si perfecţionare profesională.
Unde aţi lucrat?
– Fiind absolvent de studii superioare înainte de căderea comunismului, am primit repartiţie guvernamentală la Trustul Montaj Utilaj Chimic Bucureşti- Grupul de Şantiere Piteşti. Repartiţia a fost pentru şantierul din Râmnicu Vâlcea, pentru că atunci erau închise cele mai mari 14 orașe din ţară. Absolvenţii de studii superioare nu puteau să obţină repartiţia în Bucureşti sau în Piteşti, ambele incluse în această categorie. Mobilitatea internă fiind posibilă, am venit la Piteşti deoarece la Vâlcea erau prea mulţi ingineri. Societatea respectivă, Trustul Montaj Utilaj Chimic, se ocupa cu lucrările de investiţii şi mentenanţă din domeniile chimiei şi petrochimiei. Am lucrat ca inginer, parcurgând toate etapele de la stagiar, trecând prin şef de birou, şef de lot, şef de şantier.
Care era de fapt produsul finit al Trustului în zona în care aţi profesat?
– Pe o platformă petrochimică cum era cea care, din păcate, astăzi nu mai există, Arpechim-ul, lucrau mai multe categorii de constructori. TCIND-ul realiza partea de construcţii industriale, Trustul Montaj Utilaj Chimic, unde am lucrat, montajul utilajelor, al conductelor şi al confecţiilor metalice, IMSAT-ul automatizările, TIAB-ul instalaţiile electrice, TLS-ul izolaţiile. Toţi aceşti constructori cooperau pentru realizarea unei platforme chimice sau petrochimice.
V-aţi adus aşadar aportul în industria petrochimică din Piteşti- la Arpechim?
– Da. Atâta timp cât am lucrat la TMUCB, am trecut pe la serviciul proiectare, prin bazele de producţie secundară, care erau undeva pe Drumul 23, am lucrat la Turnu Severin, când se construia Întreprinderea de Apă Grea. Am lucrat apoi pentru şantierele noastre din Brazi, Telejean, Turnu Măgurele, fabrica de Fibre Sintetice de la Câmpulung, apoi pentru Dacia.
Care sunt anii acestei cariere de inginer?
– Din 1983, când am terminat Facultatea până în 1995. În ultimii ani am fost şef de Şantier pe platforma Arpechim, unde nu se mai construiau instalaţii noi, dar se realizau lucrări de revizii şi reparaţii. După 1990, când chimia a început să nu mai fie o ramură industrială atât de importantă, iar marile investiţii au devenit mici investiţii sau au dispărut cu totul, societatea la care lucram s-a privatizat prin metoda MEBO, devenind IMUC şi am început să lucrăm şi pentru domeniul energetic. În 1995, m-am transferat la Arpechim, unde am rămas până în 1998, iar ulterior la Regotrans, care a fost divizat în 2000, ulterior la Apă-Canal Piteşti, unde am deţinut inclusiv funcţiile de inginer-şef şi de director tehnic.
Până când aţi lucrat la Apă-Canal?
– Până când am fost ales deputat.
Aţi prins perioada înfloritoare a meseriei de constructor în domeniul chimiei…
– Exact. Perioada în care se lucra şi 12 ore pe zi. Ştiind câtă muncă s-a depus pentru realizarea platformei petrochimice din Piteşti şi văzând că astăzi a devenit un cimitir de fier vechi, nu are cum să nu mă cuprindă tristeţea. Noi ne mândream cu faptul că aceasta este cea mai modernă platformă de acest fel din tot sud-estul Europei.
O platformă care a hrănit bună parte din acest judeţ, nu?
– Vă daţi seama că acolo erau 7000 – 8000 de salariaţi.
Erau oamenii mai serioşi privind profesionalizarea în meserii?
– Lumea evoluează. Tentaţia de a spune că atunci erau mai serioşi decât sunt acum există. Poate vine din nostalgia pe care o avem când ne amintim de anii tinereţii, dar era şi regimul care îţi impunea o anume rigurozitate. Libertatea de exprimare nu exista, libertatea de mişcare nu era posibilă. Un transfer nu se putea face decât foarte greu, cu acceptul celor doi conducători, cel care îţi dădea drumul să pleci şi cel care te primea. Am prins perioade la Turnu Severin când veneam doar o dată pe lună acasă. Nu aveam decât o sâmbătă şi o duminică libere, lucram 12 ore pe zi, eram cazaţi în blocuri fără încălzire. Plecam în şantier, în noiembrie, la ora 7 dimineaţa şi ne întorceam seara la 8, când era curentul deja oprit. Nu cred că ar mai accepta cineva un astfel de regim de lucru şi de viaţă in zilele noastre.
Cum vă petreceaţi totuşi timpul liber?
– Unul dintre hobby-urile mele este acela de a călători. În perioada comunistă, nu am reuşit să merg nici măcar în Bulgaria. Lucrând în domeniul investiţiilor, întotdeauna ni se spunea că munca noastră este atât de importantă încât nu ni se poate aproba o perioadă mai lungă de concediu. De vara eram amânat pe toamnă, de toamnă pe iarnă. Iarna aveai de închis anul, dacă erai personal tehnic sau economic, şi reuşeai în cel bun caz să faci o parte din concediu. Am reuşit să-mi realizez visul de a călători numai după căderea comunismului.
Cum aţi reuşit?
– La un moment dat, văzând că anii trec, mi-am stabilit şi eu şi soţia un principiu: să parcurgem un circuit pe an. Să luăm câte o ţară, pentru a o vizita în 10-12 zile, în viteză, pentru a reuşi să vedem cât mai mult.
Ce voiaţi să faceţi în viaţă, domnule Dănuţ Bica, în anii tinereţii?
– Am fost un elev care învăţa la toate materiile. Am urmat o facultate tehnică. Iniţial visam jurnalism sau Drept. Înainte de 1989, pentru facultăţile de drept, ziaristică şi pentru şcolile militare îţi trebuia un dosar lux. Având rude care erau stabilite în străinătate, visul acesta a căzut din start.
Şi aţi făcut bine că aţi renunţat, nu?
– Aş fi muncit pentru un dosar care nu ar fi depăşit bariera selecţiei dinainte de examen.
Facultatea cum a fost?
– Am făcut o facultate la zi. Atunci nu puteai avea un job pe perioada unor astfel de studii.
Aţi stat la cămin?
– Da. Înainte de Revoluţie erau extrem de puţini cei care îşi permiteau să locuiască la gazdă. Studenţii nu aveau maşini personale, cu excepţia celor străini. Lăsând la o parte regimul mai rigid, în sensul că fetele şi băieţii nu se puteau vizita reciproc în cămin, viaţa de acolo avea farmecul ei. Eram trei-patru într-o cameră. Aveam colegi bucureşteni care ne invidiau pentru atmosferă. Când pregăteam un proiect, neexistând posibilităţi de informare precum internetul, cărţile din bibliotecă erau sfinte. Numărul de exemplare era redus. Trebuia să lucrăm mai mulţi pe acelaşi volum, iar colegii din Bucureşti veneau în cămin la noi, pentru a prinde împreună o carte, pentru a duce la bun sfârşit proiectul. Amuzant era că noi ne simţeam ca într-o cazarmă, dar ei ne invidiau şi se simţeau bine în atmosfera noastră de la cămin. Vizionam un meci la televizorul de pe hol, sărbătoream o zi de naştere pe o jumătate de etaj, când veneam acasă după sărbătorile de iarnă- fiecare aducea ce avea.
O salată de boeuf, o sărmăluţă.
– Da. A avut viaţa de cămin un farmec aparte, dar am prins şi condiţiile de degradare ale acesteia. În cinci ani de studii, s-a trecut de la mâncarea din abundenţă la aşa şi aşa, de la posibilitatea de a avea un televizor sau un frigider în cameră la sigilarea prizelor. Dacă în anul 1 primeai la desert două portocale, în anul V primeai un măr-două, dar şi acelea lovite. Am prins degradarea vieţii în cămin. Apoi a fost şi mai rău, dar nu mai eram student. Zonele Regie si Grozăveşti fiind un oraş de studenţi atunci, te determinau să treci mai uşor peste aceste aspecte. Aveam şi mulţi colegi străini.
Erau mulţi străini?
– Cam la fiecare cămin din Politehnică ocupau un etaj întreg din patru. La noi predominau cei din ţările arabe, din ţările cu resurse petroliere importante. Privesc cu deosebită plăcere atât anii de facultate, cât şi anii de liceu. Între liceu şi facultate, am efectuat nouă luni de stagiu militar, la termen redus. Iar pe majoritatea colegilor din facultate i-am cunoscut în armată. S-au adăugat băieţii care rataseră admiterea în prima fază. Erau şi fete care erau mai mici cu un an.
Fete?
– Făceau şi ele militărie cu doamne sau domnişoare ofiţeri. O zi pe săptămână, până în anul trei.
În teren ca bărbaţii, nu? Nu muncă de birou…
– Făceau militărie de teren pentru că le vedeam printre clădirile Politehnicii. Ne amuza faptul că femeile ofiţer erau uneori mai riguoase la instrucţie decât ofiţerii pe care i-am avut noi.
La ce unitate aţi făcut armata?
– La o unitate de artilerie anti-tanc. Toate acele poveşti cu măsuratul camerei cu băţul de chibrit în zona de serviciu militar la termen redus nu se întâmplau. Eram toţi studenţi, nu se punea problema. Am avut şi o unitate şi comandanţi deosebiţi.
Aţi tras cu tunul?
– Am tras şi cu tunul, am tras cu toate categoriile de armament pentru că era inevitabil.
În tanc aţi intrat?
– Da. Deşi tancul reprezenta arma inamică. Vedeţi, la termen redus, armata era mai mult şcoală de ofiţeri de rezervă. Fiind o unitate tehnică, dimineaţa făceam cursuri, după-amiază învăţam. Printre altele, trebuia să cunoaştem toate tipurile de tancuri din cadrul NATO şi din Tratatul de la Varşovia, cu punctele slabe şi cele tari.
Le mai ştiţi?
– Mai am amintiri.
Dacă aţi mai avea 20-25 ani şi aţi fi chemat la datorie, v-aţi duce?
– Acum, în democraţie, armata nu mai este o constrângere. Pe nimeni nu atrage ideea de a merge în război, dar sunt momente în istorie când chiar şi cei care nu erau atraşi de această idee au trebuit să meargă la datorie.
Când v-aţi îndrăgostit prima dată, domnule Bica?
– Pe la sfârşitul şcolii generale, începutul liceului. Şi m-am căsătorit destul de târziu pentru vremea respectivă.
La ce vârstă?
– La 25 de ani.
Soţia este tot inginer?
– Soţia este tot inginer, a făcut acelaşi liceu ca şi mine, este tot din Curtea de Argeş. Este prietena din timpul liceului. Am fost consecvenţi. Odată ce ne-am plăcut, am rămas împreună. Socrul meu a fost profesorul meu de istorie la şcoala generală. În sensul acesta pot spune că o ştiam din timpul şcolii. Apoi am fost prieteni în perioada facultăţii, ieşeam la film, la câte o aniversare.
Când vi s-a înfiripat ideea de a intra în politică?
– Chiar în zilele Revoluţiei. Era pe un fond al nemulţumirilor, complexul că nu pot să vizitez alte ţări. Mă înscrisesem la un moment dat, şi eu şi soţia, într-o excursie în Cehoslovacia. Am fost primii înscrişi prin BTT şi am ajuns sub linie. Am înţeles că pe listă a apărut copilul nu ştiu cui, fiica nu ştiu cui…
N-aţi mai avut loc de ei.
– Cam aşa. Şi am sperat în libertatea pe care a adus-o Revoluţia. Când era toată nebunia la televizor, am avut senzaţia că România are şansa să fie condusă şi de oameni deştepţi, şcoliţi. Şi mi-am văzut pe micul ecran un fost profesor, care era altfel decât ceilalţi.
Pe cine?
– Pe Petre Roman. Era altfel. Era îmbrăcat mai elegant, cu lucruri deosebite, care nu puteau fi cumpărate în ţară. Era poliglot, avea ca hobby istoria ca şi mine şi aşa mai departe. Deci impulsul iniţial a fost dat de o persoană care s-a întâmplat să fie Petre Roman. Nu m-a avantajat în niciun fel faptul că i-am fost student. Am intrat în partidul pe care l-a condus. Era în 1990. Ulterior, am intrat în Partidul Democrat, s-au format grupuri de prieteni. Era un stil mai de club în PD. Şi credeam în ceea ce facem. PD a fost unul dintre partidele reformiste ale politicii de la vremea respectivă. Ştiţi cum se spune- “pofta vine mâncând” şi am rămas în politică.
Parcursul politic de la Piteşti a început ca şi ales local.
– Da, am avut trei mandate de consilier muncipal la Piteşti din 1996 până în 2008, trei mandate de consilier judeţean din partea PD, în 2008, 2012, 2016. Apoi mandatul de deputat 2016-2020, iar din 2020 cel de senator.
Un personaj politic pe care l-aţi apreciat foarte tare?
– În prima fază, pe Petre Roman, pentru că era un intelectual rătăcit în politică. Pentru vremurile de atunci. Am crezut apoi foarte mult în dinamismul lui Traian Băsescu. Am apreciat talentul oratoric deosebit al lui Crin Antonescu, deşi nu eram la el în partid. Am respectat foarte mult rezistenţa şi lupta lui Ion Raţiu, Radu Câmpeanu sau Ion Diaconescu, de a duce România spre democraţia reală. Sunt oameni care au suferit enorm şi totuşi au rămas pe linia corectă. Mi-am respectat toţi liderii de partid. Chiar şi pe cei pe care nu i-am votat. De asemenea, am colegi atât în Senat cât şi în Camera Deputaţilor care sunt oameni deosebiţi. Vorbesc si de parlamentari simpli, care nu sunt cunoscuţi la nivel naţional şi sunt oameni extrem de serioşi.
Care este pasiunea dvs? Hobby-ul?
– Istoria. De fapt cititul este hobby-ul meu principal, dar din cauză că timpul este din ce în ce mai comprimat, am renunţat la anumite genuri de lectură. M-am restrâns la istorie şi memorialistică.
Din ce perioadă?
– Acum, contemporană.
De unde pasiunea pentru istorie?
– Cred că pasiunea pentru istorie a pornit de la profesorul de istorie din şcoala generală. Se numea Nicolae Pletea Marinescu, iar peste ani mi-a devenit socru. Era extrem de pasionat de profesie, ne aducea cărţi de istorie sau geografie. Iar în facultate am avut ca profesor un istoric cunoscut, pe Stelian Neagoe, care, după ce termina de predat, ne spunea: “nu mai notaţi, haideţi să vorbim şi altele”. Şi ne povestea despre ceea ce atunci nu era permis să se vorbească: despre Ion Brătianu, de exemplu. Nicolae Pletea Marinescu şi Stelian Neagoe sunt deci cei doi dascăli care mi-au deschis gustul pentru istorie.
Cum aţi ales să rămâneţi în PNL?
– PD a fuzionat cu PLD-ul şi s-a format PDL-ul. S-a pus problema unificării dreptei, când PDL-ul a fuzionat cu PNL-ul. Am ales să rămân. Da, aveam prieteni şi în PNL, din păcate unii nu mai sunt, şi vreau să-i pomenesc cu respect şi părere de rău memoria lui Marius Postelnicescu, mai ales că şi el era iubitor de istorie şi consider că a fost unul dintre cei mai serioşi politicieni pe plan local. Era şi Iani Popa, şi el pasionat de istorie. La fuziune am ales să rămân în PNL. Recunosc faptul că întotdeauna, chiar şi când eram membru al unui partid concurent, am avut o admiraţie pentru tot ce au făcut Brătienii şi Partidul Naţional Liberal în istoria României. Pe undeva, această fuziune pentru mine nu a fost deloc una forţată. Dimpotrivă. Am avut convingerea că am ajuns acolo unde îmi era locul. Unirea celor două partide a fost pe sufletul şi pe gustul meu.
Ce părere aveţi de treaba asta cu “adevăraţii liberali”, titulatură pe care şi-o atribuie alte partide, în afara PNL?
– Mi se pare o greşeală imensă ca, după zece ani de la fuziune, cineva să mai emită judecăţi de acest gen. Partidul istoric- PNL- este cel mai longeviv partid din Europa, după Partidul Conservator din Marea Britanie, şi cel mai vechi din actuala Uniune Europeană. Chiar şi cu întreruperea din timpul comunismului, când partidele politice au fost interzise, existând doar Partidul Comunist.
Cum a contribuit politica la formarea dvs, domnule Bica?
– În primul rând, am cunoscut foarte mulţi oameni, am avut şansa de a veni în contact şi de a asculta foarte mulţi oameni. Dacă nu eram în politică, cred că aş fi trăit şi lucrat într-o zonă mai restrânsă, împreună cu cei care îmi erau colegi de serviciu şi cu familia. În politică însă, nu cred că a rămas sat din Argeş pe care să nu-l fi parcurs măcar o dată. Sunt 30 de ani de politică. Campanii. Cunoşti oamenii şi judeţul din teren, la pas. Argeşul este o Românie în miniatură. Nu degeaba Nicolae Iorga l-a numit “România de la Argeş”. Are de la cei mai înalţi munţi până la Bărăgan, doar mare nu avem. Sunt multe deosebiri între oamenii de la munte şi cei de la câmpie. Am cunoscut foarte mulţi oameni cu probleme şi am căutat să-i ajut. M-am străduit mereu să fiu onest, să merg numai în direcţia corectă. Acesta este felul meu de a fi. Trăind printre politicieni, vă pot spune: clasa politică nu este nici eminamente rea, nici eminamente bună. Este reflexia societăţii româneşti.
Cum vedeţi intrarea tinerilor în partide? Sunt ei atraşi de politică?
– Cred că un partid este puternic cu adevărat atunci când are membri din toate categoriile de vârstă. Nu este neapărat o calitate să fii tânăr, nu este un defect să fii în vârstă. Este ideal ca în partid să fie reprezentate toate categoriile. Tinerii sunt mai puţin interesaţi de politică, dar noi, în PNL Argeş, am reuşit să aducem tineri. Ca dovadă că în ultimele două săptămâni, la Albota am lansat un candidat tânăr, la Costeşti, Ştefăneşti şi Coşeşti tot candidaţi tineri. Este şi despre felul în care partidul se comportă cu tinerii, pentru că, în general, tinerii sunt nerăbdători, vor să ardă toate etapele, să ajungă din start la cele mai înalte funcţii. Şi trebuie convinşi că există un drum firesc pentru a parcurge nivelurile spre vârful piramidei şi în politică.
Este o reţetă, este un drum mai sănătos, etapă cu etapă?
– Pot părea subiectiv, pentru că aşa am evoluat şi eu. Dar da, este mai natural să evoluezi etapizat, este un drum firesc. Acumulezi la fiecare nivel anumite cunoştinţe, o anumită experienţă, care îţi va folosi când ajungi la o etapă superioară. Dar am trecut şi eu prin faza nerăbdării, care este una firească şi specifică tinereţii. Nu văd totuşi ca tinerii să fie astăzi pasionaţi de politică, nu cred că sunt suficient de implicaţi în politica românească. Se pare că atracţia pentru politică, ca militant politic, vine mai târziu, când apare job-ul sau familia. Eu aş fi bucuros ca din ce în ce mai mulţi tineri să-şi dorească asta, dar să nu abandoneze după primul eşec. Pe de altă parte, politica înseamnă un mare sacrificiu de timp, dacă o faci la modul serios.
Ati avut regrete?
– Da. Au fost momente în care am crezut în oamenii din jurul meu, cei cu putere de decizie, dar am fost deziluzionat. Dar am stat, am meditat şi am mers mai departe. A primat faptul că nu am făcut lucruri de care să-mi fie ruşine.
Veţi candida din nou?
– Cred că mai am şi rezistenţa psihică şi pe cea fizică pentru a mai face politică un timp. Cred şi îmi doresc să mai evoluez câţiva ani ca politician implicat.
Parlamentar?
– Da. Pentru că alte variante nu s-au întrevăzut. Dar candidatura nu depinde numai de mine. Interesul există însă pentru încă un mandat.
Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat în Parlament?
– În cei aproape 8 ani de activitate parlamentară, am realizat că un parlamentar trebuie în principal să participe cu maximă implicare la lucrările Parlamentului. Este o condiţie obligatorie. Este foarte important să participi la vot şi apoi să utilizezi din plin prerogativele pe care le ai la dispoziţie, printre care posibilitatea de a iniţia legi. Actualmente, sunt membru în patru comisii: Comisia economică, industrii şi servicii, Comisia pentru antreprenoriat şi turism, Comisia pentru afaceri europene şi în Comisia permanentă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru relaţia cu UNESCO. Ca deputat, am fost co-iniţiator la 140 de proiecte legislative, dintre care 36 au devenit legi, iar până în prezent, din calitatea de senator, la 129, din care 56 au devenit legi. Traseul legislativ este din păcate destul de lung. Unele vor fi adoptate peste doi-trei ani, mai ales cele cu specific economic, unde Camera Deputaţilor este decizională, nu Senatul.
Nu sunt deloc puţine întrebările şi interpelările pe care le-aţi adresat miniştrilor şi nici proiectele în care v-aţi implicat şi care au legătură cu Argeşul.
– Sunt, în cele două mandate, aproape 400. Întrebările și interpelările adresate membrilor Guvernului și șefilor unor agenții și autorități naționale au avut o tematică legată preponderent de problemele județului Argeș (infrastructură, turism, sănătate, învățământ public, cultură, pensii, protecția mediului etc.) dar au atins și teme de interes național din domeniile economiei, fiscalității, sănătății, educației, mediului etc. Sunt multe, dar îmi propun, de exemplu, să revin asupra unei probleme relativ minore, cea a Vămii Piteşti. S-a întâmplat în prima mea lună de parlamentar, mergând spre Bucureşti, să văd cât de deplorabil arată sediul acestei instituţii. Şi în fiecare an am revenit şi nu se vede nimic. Sunt lucruri simple. Nu am cerut decât să nu cadă pe salariaţi.
Aţi văzut cum este privit un parlamentar în SUA? Sunt parlamentarii români mai puţin serioşi încât această funcţie nu mai este privită cu respectul cuvenit? Ce credeţi?
– Şi parlamentarii trebuie să se facă respectaţi. Luând şi decizii greşite, în aceşti 30 de ani, care se pot corecta cu mare greutate, s-a fixat o imagine în mentalul colectiv precum că parlamentarii sunt vinovaţi de toate relele. Uitaţi-vă la nebunia cu pensiile speciale pe care încercăm să o reparăm şi nu mai putem, pentru că este un drept câştigat. Deci, în ochii oamenilor, parlamentarii sunt vinovaţi pentru tot ce nu e bine în această ţară.
Puteţi menţiona câteva dintre proiectele pe care le-aţi susţinut?
– Am militat pentru deschiderea Transfăgărăşanului cât mai mult timp din an, pentru modernizarea Drumului celor trei capitale Curtea de Argeş-Câmpulung-Târgovişte, am avut intervenţiile repetate pentru construirea Autostrăzii Piteşti- Sibiu, care acum a intrat în linie dreaptă, cu un ritm al lucrărilor care ne mulţumeşte, pentru reabilitarea Drumului Naţional care leagă municipiile Piteşti şi Târgu-Jiu. Dar un proiect care îmi este foarte aproape de suflet este cel de iniţiator al legii prin care Vila Florica din Ştefăneşti a devenit Muzeul Naţional Brătianu. Să nu uităm că acesta este conacul în care s-a născut și a trăit cea mai importantă familie de oameni politici români, o adevărată dinastie civilă, care a dat țării patru prim-miniștri, dintre care doi, Ion C. și Ion I.C. Brătianu, au avut un rol covârșitor în realizarea României moderne, de numele primului legându-se, între multe alte mari realizări, Independența națională, iar de al celui de al doilea Marea Unire din 1918.
Nu aveţi impresia că suntem o ţară care legiferează foarte mult?
– Se legiferează foarte mult, pentru că am moştenit în 1990 o legislaţie care trebuia schimbată, iar prin intrarea în UE, trebuie să ne adaptăm la prevederile legislaţiei europene. Dar să ştiţi că şi UE legiferează şi adaptează foarte mult. Sunt modificări de viziune cu privire la mediu şi multe altele. Într-adevăr, există la noi o oarecare tendinţă de a supralegifera, există proiecte năstruşnice sau făcute de dragul de a fi popular, de a ieşi în evidenţă, dar le analizăm şi le respingem.
Credeţi că aţi fi putut face mai mult decât aţi făcut, ca parlamentar?
– Sunt genul de om care nu este niciodată mulţumit de sine. Întotdeauna sunt convins că se putea mai bine, că se poate mai mult şi mai bine. La nivel de parlament însă nu ţine totul numai de tine.
Care sunt cele mai importante lucruri în viaţă, domnule Bica?
– Sunt mai multe. Să nu-ţi fie ruşine de ce ai făcut, să rămâi permanent onest. Să încerci să faci cât mai mult şi cât mai bine. Să dai atenţie sănătăţii, şi, înainte de orice, să ai o familie care să-ţi dea puterea de a merge înainte, să fie suportul tău permanent în acest sens. O personalitate se formează prin influenţa familiei, a educaţiei, a şcolii. Am şansa de a avea o familie care m-a sprijinit din toate punctele de vedere. Părinţii în copilărie şi adolescenţă, apoi soţia şi copiii şi părinţii.
Au existat sacrificii? Puteţi da un exemplu?
– În anii în care copiii mei au fost elevi, eu nu am prea ajuns la şedinţele cu părinţii. Aceasta a reprezentat sarcina exclusivă a soţiei. Am fost prezent doar din când în când la câte o serbare şcolară. Soţia mea se numeşte Mariana. De Sfânta Maria, în general, am lipsit de acasă. O dată sau de două ori, a mers cu mine la evenimente, la zilele de comună de la care, ca politician, nu am putut lipsi. Dar şi soţia şi copiii m-au înţeles. Politica mulţi ani a fost un hobby, până când am ajuns parlamentar. Acum este de fapt un hobby profesionalizat. Atâta timp cât şi existenţa materială este dată de indemnizaţia primită pentru funcţia deţinută, nu mai poţi spune că este doar un hobby.
Un sfat pentru tinerii de astăzi atât pentru cariera profesională, cât şi pentru cea politică?
– Să nu abandoneze. Să nu se dea la o parte de la primul obstacol. Să fie perseverenţi, să aibă răbdare, să-şi urmeze visul. Până la capăt.
Graţiela Bâzoi, Foto arhivă personală: Dănuţ Bica
